Monica Bîrlădeanu: „Viaţa mea e o pistă de alergare“
Când Bobby Păunescu, fostul ei iubit, i-a spus c-ar putea fi o bună actriţă, Monica Bîrlădeanu l-a luat în serios şi a hotărât să-şi urmeze visul. Au trecut mulţi ani de-atunci, dar Monica este o supravieţuitoare. Şi-a clădit cariera cu precizie microscopică şi nu a făcut greşeli reprobabile
Când Bobby Păunescu, fostul ei iubit, i-a spus c-ar putea fi o bună actriţă, Monica Bîrlădeanu l-a luat în serios şi a hotărât să-şi urmeze visul. Au trecut mulţi ani de-atunci, dar Monica este o supravieţuitoare. Şi-a clădit cariera cu precizie microscopică şi nu a făcut greşeli reprobabile. Devotamentul şi talentul ei sunt parafate, într-un interviu sincer, şi de Ivana Chubbuck, una dintre cele mai importante voci din lumea filmului de la Hollywood.
Cine ţi-a spus prima oară că eşti o bună actriţă?
Monica Bîrlădeanu Din tabăra criticilor, Alex Leo Şerban. Dar, iniţial, Bobby Păunescu a fost cel care a crezut că pot mai mult decât crede, în general, lumea despre mine.
Cu care dintre rolurile tale de până acum crezi că ai confirmat?
Judecând după premiile de interpretare pe care le-am luat, rolul din „Francesca“ ar ieşi câştigător. Dar să stabilesc acum un vârf ar fi o greşeală, pentru că m-ar limita, iar dezvoltarea anvergurii actoriceşti e un proces complex, care ia timp şi antrenament serios. Mai am multe de învăţat. Şi de arătat. În plus, nu există un singur mod, ideal, în care poate fi jucat un rol. Îţi pot arăta oricând doi actori foarte buni, care joacă acelaşi rol în moduri diferite, dar cu execuţii la fel de interesante şi de captivante.
Actorii mari, adevăraţi, pe care i-ai întâlnit în cariera ta, ţi-au dau credit? Te-ai simţit validată în ochii lor?
Nu caut validare în ochii partenerului de scenă sau a actorilor mari, nu-mi pun problema aşa. Mă gândesc, mai degrabă, dacă personajul meu şi-a atins obiectivul şi, dacă da, atunci pentru mine e o reuşită, indiferent de câtă vizibilitate are filmul respectiv. Am lucrat excelent cu Ed Harris, care a fost consultant la proiectul „After the Wedding“, cu Ioana Uricaru, la un workshop, la Sundance Film Institute.
În faţa cărui mare actor te-ai simţit mică, mică de tot?
Actorii cu adevărat mari nu te fac niciodată să te simţi mic. Nici măcar neexperimentat. Sunt de-o generozitate la care nu te aştepţi.
La primul meu contact cu un platou de filmare, într-o scenă cu dialog şi sărut pe final, mi-am spus replicile conştiincioasă şi apoi, când am simţit că s-a „consumat“ sărutul, m-am oprit şi m-am uitat la regizor cu ochii unui copil care a terminat primul lucrarea de control. M-a întrebat dacă s-a întâmplat ceva şi i-am spus că absolut nimic, doar că am simţit că se epuizase momentul şi că s-ar putea da „stop“. S-a făcut o linişte mormântală pe platou şi-am sesizat un schimb de priviri între regizor şi asistentul de regie, pline de subînţeles, care m-a făcut să simt că leşin pe loc. M-am gândit că acela e primul şi ultimul meu rol şi că greşeala mea e atât de mare, încât o să-mi rămână ştanţată pe frunte şi niciun regizor n-o să mai vrea să mai lucreze cu mine vreodată. Nu auzisem până atunci că nu actorul e cel care dă „stop“, ci regizorul, şi că scena nu se termină până nu decide el.
Dacă te-ai născut cu o musculatură generoasă, nu înseamnă neapărat că vei deveni atlet de performanţă. Dacă, însă, te naşti cu musculatură mai fragilă şi visezi să alergi pe stadioane, cu antrenament zilnic, s-ar putea să te trezeşti la un moment dat cu vreo medalie de aur. Mi se pare mult mai important visul şi determinarea de-a ţi-l îndeplini decât talentul nativ. Cred că eu fac parte dintre cei care s-au născut cu o „musculatură“ fragilă, dar care muncesc din greu să şi-o dezvolte.
Cursurile la IC-MMAS sunt predate de câte un profesor de la studioul Ivanei din Los Angeles (modulul trecut a fost predat de Frantz Turner, care a lucrat şi cu Sharon Stone şi Denzel Washington, iar modulul următor, care începe pe 31 august, va fi predat de David Lipper, care lucrează în studioul Ivanei de 23 de ani şi care a lucrat cu Denise Richards, Jennifer Love Hewitt etc.). Cursul de actorie în limba română e susţinut de Bogdan Marhodin. Eu susţin câteva laboratoare de lucru, în care vorbesc despre partea logistică a carierei de actor, le furnizez cursanţilor adresele directorilor de casting, pe care îi pot aborda să se înscrie în baza lor de date sau le prezint câteva platforme de casting online, unde pot figura, devenind vizibili la un nivel internaţional. Lucrurile astea nu sunt predate în nicio altă şcoală de actorie. Eu am compilat în aceste laboratoare de lucru toate informaţiile pe care le-am strâns în ani de zile de la workshop-urile din Los Angeles la care am participat şi din experienţa personală.
Ai cunoscut, prin intermediul Ivanei, vreun actor celebru care i-a fost elev? Brad Pitt, Charlize Theron, Halle Berry?
L-am prins, pentru o scurtă perioadă de timp, pe James Franco în clasă. Întâlnirile mele memorabile de până acum nu sunt neapărat cele cu actori faimoşi, ci, mai degrabă, cu personalităţi care au marcat istoria lumii într-un mod definitiv, cum ar fi Bill Clinton.
Care ţi se pare cel mai fascinant tânăr actor din România?
DragoşBucur mi se pare mereu impecabil şi aşjuca oricând din nou cu Andi Vasluianu. Dintre cei pe care nu-i cunosc personal şi cu care nici n-am jucat, Radu Iacoban mi se pare excelent.
Eşti una dintre puţinele românce celebre care nu şi-a atras antipatii de-a lungul timpului în rândul femeilor. Pentru că ai o frumuseţe care nu poate fi contestată?
Ar fi atât de trist ca ăsta să fie singurul motiv… Mi se pare că oamenii s-au apropiat de mine mult mai mult în ultima vreme pentru că mi-am mai tocit din egocentrism şi am început să mă uit în jur cu adevărat, să ascult, să le dăruiesc compasiune, înţelegere, încurajare şi să-i iubesc pe cei care au curaj să se livreze aşa cum sunt şi nu să-mi prezinte variante cosmetizate ale oamenilor care sunt de fapt, de frica de-a nu fi acceptaţi. Prietenii mei apropiaţi ştiu că, în timpul liber, conduc adevărate şedinţe de „psihoterapie“ cu necunoscuţi pe Facebook, oameni care îmi scriu în momente de derută, care cer un ajutor, o opinie sau care vor doar să fie ascultaţi şi înţeleşi.
Ne sfătuim în continuare în foarte multe chestiuni – personale sau profesionale – şi există foarte mult sprijin de ambele părţi.
Planurile de-a face în continuare lucruri împreună au venit în mod foarte natural, în virtutea unei relaţii profesionale probate în toate proiectele pe care le-am făcut până la momentul despărţirii. Iar parteneri pe care să te poţi baza şi în care să poţi avea încredere se găsesc extrem de greu.
Păreţi „friends with benefits“. Chiar vă faceţi PR unul altuia. Care dintre voi a propus această schemă inteligentă?
(râde) Nu există nici o „schemă de PR“. Există o admiraţie reciprocă între noi, care nu dispare doar pentru că relaţia noastră amoroasă s-a încheiat. Lucrurile sunt separate foarte clar în mintea noastră.
Dragoş Săvulescu era deja în discuţii cu regizorul Viorel Sergovici pentru un rol, când am acceptat eu să joc în „Limani“.
Nu mi-am formulat niciodată ambiţiile în termenii ăştia şi mi se pare că, atunci când o apuci pe un drum cu dezideratele astea (de-a deveni faimos), demersul îţi e sortit eşecului. Mai ales pe tronsonul ăsta creativ, când dorinţa de-a fi cunoscut te poate cenzura şi împiedica fatal să te expui publicului prin intermediul unui rol. Notorietatea ar trebui să fie o consecinţă, nu un scop. N-am făcut nimic din dorinţa de a ajunge în ziare. E o concluzie destul de evidentă pentru oricine se uită atent la apariţiile mele rarisime la TV, evenimente mondene sau ziare de scandal. Ele sunt, de obicei, vectorul cel mai rapid spre „celebritate“.
Te-ai întrebat vreodată unde ai fi fost acum dacă nu îl întâlneai pe Bobby în toamna anului 2000?
M-am întrebat şi unde aşfi fost dacă nu plecam din Iaşi sau dacă nu intram în televiziune. Poate că aşfi avut o carieră în avocatură, poate că mi-aşfi cultivat pasiunea pentru psihologie şi aşfi avut un cabinet de psihoterapie, în care aşfi ascultat zilnic problemele oamenilor şi aşfi încercat să-i ajut sau poate că aşfi fost mămica a trei copii şi aşfi lucrat într-o grădiniţă sau într-o editură, unde am şi lucrat în primul an de facultate. Putem specula la infinit, dar exerciţiile de imaginaţie de tipul ăsta îmi sună a pierdere de vreme, din moment ce sunt mulţumită de felul în care s-a modelat viaţa mea până acum, de locul pe care-l ocup şi de perspective.
Care e cel mai important lucru pe care l-ai învăţat din relaţia cu Bobby?
Să am încredere în propriile vise.
M-aşbucura foarte tare pentru el. Şi, dacă lucrul ăsta se va întâmpla, voi fi prima care îl ajută să-şi aleagă costumul. (zâmbeşte)
În general vorbind, pe o scară de la 1 la 10, cât de aproape te simţi de perfecţiune?
Nu ştiu cu adevărat ce înseamnă perfecţiune. Nici măcar nu o caut. Mi-ar fi frică să ating „plafonul“ cu mâna şi să înţeleg că alergătura s-a terminat. Mă interesează să fac lucruri interesante, să greşesc şi să învăţ din asta, să experimentez emoţii noi şi să-mi testez capacităţile în toate felurile. Ce pot să-mi iert greu e când fac a doua oară fix aceeaşi greşeală, fără să dau semne că am învăţat ceva din prima. În rest, viaţa mea e o pistă de alergare, fără să stau, însă, cu ochii pe linia de sosire.
Foto: arhiva personală