O şedinţă foto altfel! Melania Medeleanu: „Sunt o femeie fericită“

O jumătate de mărturisire de la un om care şi-a promis să nu mai facă mărturisiri. Asta pentru că vedeta Prima TV şi-a jurat să nu facă din viaţa ei privată o ştire, iar noi am avut dificila misiune s-o facem să se răz­gândească. Cu preţul unor întrebări insistente, unor „ce“ şi

O jumătate de mărturisire de la un om care şi-a promis să nu mai facă mărturisiri. Asta pentru că vedeta Prima TV şi-a jurat să nu facă din viaţa ei privată o ştire, iar noi am avut dificila misiune s-o facem să se răz­gândească. Cu preţul unor întrebări insistente, unor „ce“ şi „cine“ pronunţate un pic neclar (Mel e profesoară de dicţie) şi cu riscul unor răspunsuri mai puţin prietenoase decât privirea ei albastră. Noroc că experienţa ne-a învăţat, de multe ori, să descifrăm limbajul nonverbal.

Melania, acum, la început de toamnă, să vorbim despre cum a fost... vara ta. Pe unde ai călătorit, ce locuri frumoase ai văzut? Cum a fost vacanţa ta? Melania (râde). Începem bine. Toate săptămâ­nile mele de concediu s-au dus în pregătirea taberei MagiCamp, pe care am organizat-o împreună cu Vlad Voiculescu. A fost o tabără pentru 31 de copii bolnavi de cancer, selectaţi de medici specialişti de la Institutul Oncologic, în Brăneşti, undeva lângă Târgovişte, acolo unde am stat timp de două săptămâni. În prealabil, o săptămână am petrecut-o într-o tabără simila­ră, la Barretstown, în Irlanda, cu o tradiţie mai îndelungată şi-n care au fost 120 de copii, iar eu am făcut acolo voluntariat. Ăsta a fost concediul meu.

Nu, nu am avut când. Din aprilie, de când ne-am apucat să muncim la tabără, pentru mine a fost al doilea full-time job. Job este impropriu spus, pentru că jobul presupune plată, iar sigur că noi n-am fost plătiţi. Nimeni dintre cei aproa­pe 60 de voluntari nu a fost plătit.

Vlad avea un deal şi-o casă mare şi îşi dorea foarte mult ca acolo să se întâmple ceva. Ne-am aşezat într-o zi la o poveste, care a durat câteva ore, o poveste care ducea într-o mie de direcţii, de la festival de jazz până la tabără pentru co­pii. Apoi, după ce am stabilit că beneficiarii sunt copiii bolnavi de cancer, am început să punem pe o hârtie ce ne-ar plăcea să facem, cine sunt oamenii de care ne-ar plăcea să ne înconjurăm şi care, la rândul lor, cunosc alţi oameni. Şi uite aşa am ajuns să avem mai bine de 60 de volun­tari şi activităţi foarte variate: căţărat pe panou vertical, tiroliană, tir cu arcul, tea­tru de umbre, dans, muzică, bătut la tobe, hipoterapie.

Mi-e teamă că nu-l cunoaşteţi pe Vlad.

Nu-i o persoană publică. Lucrează în­tr-o bancă. Cei mai mulţi dintre oamenii care-l cunosc l-ar descrie ca pe un înger. Din zece oameni care-l descriu, proba­bil şase folosesc termenul înger în ceea ce-l priveşte. Este un om fabulos, care se gândeşte la alţii aproape în fiecare secundă a vieţii lui. Dacă îl vezi cu o foaie şi cu un pix în mână, probabil construieşte un proiect pentru cineva. În preajma lui Vlad este foarte greu să fii altfel decât altruist.

E impropriu spus şcoala de dicţie, sună pompos. Eu pur şi simplu ţin cursuri de dicţie şi de public speaking. Pe 15 septembrie încep din nou cursu­rile. E mult mai uşor pentru oameni să afle despre ce e vorba intrând pe www.dictiefaracusur.ro.

Într-o grupă sunt maximum 15 la dicţie şi ma­ximum 10 la public speaking. Eu cred foarte tare că nu poţi să faci un curs cu 1.000 de oameni care să fie şi eficient. Aşa că prefer să lucrez în grupe relativ mici, astfel încât cei care mi-au dat încre­derea lor să beneficieze la maximum de ceea ce am acumulat în cei 20 de ani de televiziune, logo­pedie, vorbire publică.

Da, dar nu dăm nume. Cursanţii vin din cele mai variate domenii, de la politicieni, oameni de televiziune, actori până la IT-işti, oameni de PR, avocaţi etc. Oameni care îşi dau seama că felul în care vorbeşti spune multe despre tine, că e im­portant să te faci auzit şi înţeles.

Cred că lucrurile în care te implici vorbesc des­pre tine ca om. Eu nu simt nevoia să intru în deta­lii intime, mi-e foarte bine aşa. În viaţă te defineş­te ceea ce faci, ceea ce-ţi place să faci, oamenii de care te înconjori şi vorbind despre proiectele că­rora te dedici este ca şi cum ai vorbi despre tine.

Îi protejez.

E fericită. Punct.

Sunt foarte fericită. Cine defineşte fericirea cred că are criterii foarte subiective. Pentru unii, fericirea înseamnă o viaţă profesională la apogeu, pentru alţii, să aibă o familie şi copii sănătoşi sau să le îmbine pe amândouă. Dar nu cred că este o reţetă a fericirii general valabilă. Aşa că nu vreau să răspund provocării tale în niciun fel.

Atunci pot să spun că este un antrenament de foarte lungă durată, pentru că eu sunt implicată în proiecte sociale de aproape 20 de ani.

Din egoism. Din momentul în care m-am apucat de voluntariat şi am avut îngâmfarea să cred că îi ajut pe alţii, am constatat că se întorceau foarte multe lucruri bune spre mine. Deşi eu credeam că îi ajut pe alţii, alţii m-au ajutat, de fapt, foarte mult pe mine. După tabăra asta, de pildă, să primeşti un mesaj de la un copil, care te-a văzut o săptămână din viaţa lui, în care ţi se spune „Mel, te iubesc!“ sau „Mel, mi-e foarte dor de tine!“, e extraordinar. Iar eu îi spun: „Uită-te la televizor, sunt acolo!“. Şi se termină jurnalul şi-ţi mai trimite un mesaj: „Să ştii că nu mi-a ajuns“. Te topeşti, te umpli de dragoste. Uneori, nu încape cât primeşti.

Am o pisică minunată, pe care o ţin în braţe, împreună stăm în leagăn şi, dacă e o zi frumoasă de vară, leagănul e înconjurat de flori. Dacă vrem, to­tuşi, să ne ridicăm din leagăn, fac câţi­va paşi şi-mi culeg o roşie şi două fire de busuioc şi fac o bruschetă cu roşii şi usturoi. Miroase a fericire.

Da’ de unde! Sunt genul care mă­nâncă orice. Sigur că în măsura în care este posibil încerc să mănânc lucruri cât de cât sănătoase. Dar eu ştiu ce mai e sănătos pe lume? Mănânc, când mi-e foame, ce se nimereşte.

Păi, am roşii, ardei, dovlecei, castra­veţi, oregano, busuioc, ţelină, caişi, doi cireşi, un vişin, trei meri, doi pruni şi un gutui. De-abia aştept să-mi facă mama găluşte cu prune din grădina mea.

Acum câţiva ani mă gândeam că, dacă n-ar mai fi televiziunea, eu n-aş mai fi. Că nu ştiu să fac absolut nimic. După ultimele experienţe am senzaţia că, sigur, dacă nu este vorba despre fizi­că cuantică, aş putea să învăţ aproape orice. Am ajuns să ştiu şi diametrul cablului de inox, după experienţa de la MagiCamp. Dacă la începutul ta­berei întrebam cum arată un astfel de cablu, spre final, când cineva avea nevoie de el, răspundeam: „De zece, da?“. M-am ocupat de o mulţime de lu­cruri. Am scris sute de mail-uri şi am vorbit cu sute de oameni. Nu ştiam că ştiu să vând atât de bine, de pildă. Am obţinut majoritatea produselor cu super-discount.

Eu nu sunt Andreea Esca.

E adevărat. Şi unii chiar întrebau: „Cine?“ E OK, nivelul meu de notorietate este la cotele alea care îmi satisfac orgoliul, fără să mi se suie la cap.

Discreţia este un lucru pe care l-am învăţat. Pen­tru că, la un moment dat, am avut parte de un tip de publicitate care mi-a afectat viaţa. Şi nu numai pe-a mea, ci şi pe-a apropiaţilor mei. Pe-a bunicilor mei, de pildă, care citeau neadevăruri din ziare şi, pentru că scria la gazetă, ei credeau că aşa s-a în­tâmplat. În momentul ăla, mi-am dat seama că este bine să-ţi ţii viaţa personală pentru tine. Cu cât te expui mai mult, cu atât rişti mai mult.

Foto: Sorin Stana; make-up: Maria El Dani; stilist: Madena Pasăre; vestimentaţie: BCBG Max Azria, Zara, Ted Baker/Collective, Icon; Mulţumim Aristocats Bistro, strada Teodor Ştefănescu nr. 1, Bucureşti