Oana Mareş & Augustin Viziru: Amor cu scântei

E una dintre poveştile frumoase de dragoste pe care le propune ziua de 14 februarie. Augustin şi Oana au trecut împreună de la doi ado­lescenţi de 20 de ani la doi dintre cei spre care adolescenţii de 20 de ani privesc cu admiraţie la televizor. 11 ani trec, uneori, frumos. Alteori, greu. Apoi ai senzaţia că nu mai trec.

E una dintre poveştile frumoase de dragoste pe care le propune ziua de 14 februarie. Augustin şi Oana au trecut împreună de la doi ado­lescenţi de 20 de ani la doi dintre cei spre care adolescenţii de 20 de ani privesc cu admiraţie la televizor. 11 ani trec, uneori, frumos. Alteori, greu. Apoi ai senzaţia că nu mai trec. Treci de la mari emoţii la mari încrâncenări. Treci de la mari amăgiri la mari dezamăgiri. Şi când toate trec, contează ce-a rămas. A rămas o frumoasă poveste de dragoste, pe care Oana şi Augustin o sărbătoresc de fiecare dată, pe 14 februarie. Pentru că toate trec.

OK! Ai în continuare convingerea că Oana e cea mai frumoasă femeie din lume?

Augustin Lucrând la telenovele, văd fete­le dimineaţa.

Oana Nu lucrând la telenovele. În general, mai vede fete dimineaţa.

Fac diferenţa între Oana şi cele­lalte. Când o văd dimineaţa nemachiată, o văd mult mai frumoasă decât pe celelalte. Întotdeauna mi-a plăcut Oana nemachia-tă. Dimineaţa e un moment mai delicat pentru unele femei.

Povestea voastră e interesantă şi pentru că a început când niciunul dintre voi nu avea nici perspectiva, nici postura celebrităţii.

Când ne-am cunoscut, aveam amândoi 20 de ani. Oana lucra, iar eu, în perioada aceea, eram puţin mai gelos. Gândeam că femeia trebuie să stea acasă. Aşa gândeam atunci.

Eu înţelesesem că e invers. Oana era geloasă. Dar, în fine.

Pot să spun că am toată încrede­rea ei. Nu mă urmăreşte, nu...

Te poate urmări, de pildă, la televizor. Când ai, uneori, obligaţia să filmezi tot felul de scene.

Am trecut de mult de faza asta. Mi-a fost destul de greu să mă împac cu ideea. Cu timpul, am început să-l detaşez. Să văd personajul, pentru că m-am erijat şi în cri­ticul lui şi atunci am început să mă obiş­nuiesc. Dar, într-o zi, trebuie să fac şi eu... măcar un film.

Mă tot ameninţă. Iar eu îi spun că visează. Sunt puţin egoist. N-aş putea suporta să văd aşa ceva. Îmi aduc aminte că am fost împreună cu ea la un casting, la un moment dat. Aveam inima cât un pu­rice. Mă gândeam că, dacă o acceptă pen­tru un rol, m-am nenorocit. Noroc că s-a enervat şi n-a mai avut chef să facă nimic şi s-a terminat totul cu bine, din punctul meu de vedere.

Rămăsesem când v-aţi cunoscut voi la 20 de ani.

Da. Amândoi luam atunci viaţa în piept. În perioada în care nu a lucrat, a trecut prin momente dificile.

Eu, când nu muncesc, mă plictisesc îngrozitor şi intru în depresie. Ce poves­teşte Augustin avea loc în timpul relaţiei fratelui său, Lucian, cu Catrinel Sandu. Ea urma să lucreze la o televiziune nouă, la Naţional TV. Eram toţi la masă când mi-a propus să mă angajez acolo.

Cum s-a schimbat Oana în anii ăştia?

Noi suntem un cuplu mai retras şi acum. Dar pe vremea aceea petreceam mult mai mult timp unul cu celălalt. Ne sufocam.

Eram nebuni. Nu ieşeam deloc.

N-aveam prieteni. Eram doar noi doi şi atât. În primii trei ani aşa a fost. Chestia asta ne-a cam dăunat şi aşa au în­ceput certurile. Stăteam şi în Pipera, ea nu avea permis şi eram uşor izolaţi acolo. Când s-a angajat la Naţional TV, aveam şi eu program. La cinci dimineaţa eram în picioare să o duc la serviciu. Apoi trebu­ia s-o aduc şi tot aşa. Mai aveam şi eu zile în care nu mai puteam şi atunci începeau discuţiile. Că n-o iubesc şi că nu sunt ală­turi de ea. Pe vremea aceea, aveam o Dacie care nu dădea căldură.

Eram singurii din Pipera care aveau Dacie. Nu ne lăsa portarul să intrăm când ne vedea. Şi aici e o poveste. Înainte de Dacie am avut o maşină sport foarte fru­moasă. Dar cel mai bun prieten de-ai lui Augustin a avut accident cu ea şi a murit. Aşa că n-am mai vrut o maşină puternică.

Ce legătură aveţi cu ziua de 14 februarie? Că am citit că o sărbătoriţi.

Atunci am avut prima întâlnire ofi­cială. Acum, pe 14 februarie, împlinim 11 ani de când suntem împreună.

Păi şi nu v-aţi plictisit unul de celălalt?

Dacă ne-am fi plictisit de tot, că ne-am mai plictisit, ne-am fi despărţit.

În ultimii ani, am început să avem o relaţie foarte deschisă. La început, când ne supăram, ţin minte că, deşi stă­team în aceeaşi casă, nu vorbeam şi patru zile la rând. Iar când ne apucam să vorbim, zburau geamuri şi telefoane. Mai ţii minte telefonul fix? Cum mă enervam, spărgeam telefonul fix. Apoi îl reasamblam.

Păi ştiu că, la un moment dat, aţi rezolvat cazul. V-aţi certat de tot.

Aşa continuă povestea. După acei trei ani în care ne-am sufocat unul pe ce­lălalt, a primit el oferta de la Acasă TV să joace în telenovele şi nu ne-am mai înţe­les.

Succesul?

Nu succesul. Eram prea siguri pe re­laţia noastră şi n-o mai preţuiam. Amân­doi.

A urmat o perioadă mai neagră pentru mine. Şi cine m-a scos din apă să nu mă înec? Tot madam. Noi ne vedeamîn timpul ăsta şi mereu plecam certaţi. Ne întâlneam cu diverşi prieteni comuni. „Ce mai face Augustin?“. „Să nu mai aud“. Şi invers. „Să nu aud de ea“. Acum, tata îmi aduce aminte tot timpul când eram despărţit de Oana şi am plâns în faţa lui din cauza asta. Şi-mi zice: „Lasă, tată, fata în pace“.

Care este cel mai penibil 14 februarie din istoria voastră comună?

Nu pot să cred că ne-ai întrebat asta. Nu putem să-l povestim.

Anul trecut împlineam zece ani de relaţie. În ziua respectivă am aranjat să mergem la restaurant. Aveam în plan apoi să luam o cameră la hotel, să ne pe­trecem noaptea acolo.

Trebuia să venim la restaurant separat. Fiecare cu maşina lui. Jucam nişte roluri, să pară că suntem la prima întâlnire. Doar că, înaintea de asta, el a trecut pe la Lucian, care era acasă cu nişte prieteni. L-au antrenat să bea şi, până la urmă, n-a mai putut să-i refuze.

Eu nu suport alcoolul. Nebând în viaţa mea, nu mi-a trebuit mare lucru. Înţelegi?

Când a ajuns la restaurant, îl vedeam un pic trans­format. Eu încercam să fiu sexy.

Ea încerca să fie sexy, eu încercam să mă ţin bine. După zece ani de relaţie, timp în care nu m-a văzut niciodată aşa, cum puteam eu să-i explic că m-am îmbă­tat?! A trebuit să-i spun până la urmă: „Sunt beat!“.

În final, am râs în legătură cu asta. Mă gândesc că alte femei s-ar fi enervat.

Foto: Bogdan Botofei, Sever Gheorghe