Raluca Turcan: „Politica este ca mersul pe sârmă“

Se spune că politica e pentru doamne „de fier“. Se mai spune şi că o mână de fier trebuie mereu îmbrăcată într-o mănuşă de catifea. Privind-o pe ea, pot zice că nu are nevoie de astfel de clişee pentru a fi caracterizată. Ajunge să fie ea însăşi: blândă, dar calculată

În Parlamentul României, din 588 de aleşi, 68 sunt femei. Puţin peste 10%. Raluca este una dintre cele care par a-şi păstra fără eforturi feminitatea, într-o lume ce le aparţine bărbaţilor.

Se spune că politica e pentru doamne „de fier“. Se mai spune şi că o mână de fier trebuie mereu îmbrăcată într-o mănuşă de catifea. Privind-o pe ea, pot zice că nu are nevoie de astfel de clişee pentru a fi caracterizată. Ajunge să fie ea însăşi: blândă, dar calculată şi mereu conştientă de cine este şi ce doreşte să transmită. De la Camera Deputaţilor la o şedinţă foto duminică dimineaţa, reuşeşte, cu naturaleţe, să jongleze cu cele trei ipostaze ce-i definesc existenţa. Despre cum este să fii femeie de carieră, soţie şi mama lui Eric, într-un inter­viu… politically correct.

De ce în politică mereu se ceartă câte cineva? E un mediu agresiv sau doar pare?

Raluca Turcan E un mediu agresiv. Aici se întâl­nesc două categorii de oameni. Una formată din cei care urmăresc în politică satisfacerea inte­reselor personale şi de grup, o alta în care există preocuparea pentru interesul public. Din păcate, a doua categorie e destul de restrânsă, sunt puţini oameni care mai pun preţ pe patriotism, pe do­rinţa de a face ceva pentru cei din jur. Atunci cei care vor doar binele lor încearcă să-i acapareze pe ceilalţi şi apar dispute.

Dispute reale? Adesea politicienii se ceartă „în direct“ şi în pauza publicitară sunt prieteni.

Evident că nu sunt toate dispute reale. Şi oa­menii înţeleg imediat când disputele sunt regi­zate. Eu nu sunt compatibilă cu modul regizat de a face politică. Există grupuri transpartinice care doar mimează disputele şi alternanţa la pu­tere, când, de fapt, ei supravieţuiesc, indiferent de regim. Tocmai acesta este şi motivul pentru care e pusă sub semnul întrebării seriozitatea politicienilor. În timp, se face, însă, diferenţa în­tre cei serioşi şi cei mai puţin serioşi.

De multe ori, femeile din politică, mai ales cele frumoase, sunt doar de decor, „să dea bine în poză“, cum aţi spus dumneavoastră. V-aţi lovit de misoginism?

Femeile, în mod cert, sunt în minoritate, dar există şi excepţii care arată că nu avem nevoie de bunăvoinţa masculină. Politica este misogină, aparţine în majoritate bărbaţilor, iar ei se simt tentaţi să distribuie puterea şi influenţa tot între ei. În momentul în care o femeie ajunge în acest domeniu, în spatele acestei accederi pot să exis­te diverşi factori. Poate să fie susţinută de băr­baţi influenţi, poate să fie într-un grup de „inte­rese“ sau reprezintă excepţiile care sunt căutate precum trofeele, dar tot pentru a-şi confirma bărbaţii ascendentul asupra femeilor. (râde)

Şi dvs. în care categorie vă găsiţi?

Eu sunt, din fericire, într-o a patra categorie, în care, pe fond, femeile ajung să fie acceptate pentru că au demonstrat ceva. În momentul în care bărbaţii deschid grupul şi pentru prezenţa feminină, cu siguranţă acea feme­ie a făcut performanţă, altfel şi-ar crea o vul­nerabilitate. Eu nu am primit nimic gratis în politică. Am avut o şansă în 2004 , dar apoi a trebuit să confirm de 100 de ori pentru ea. De altfel, mi se spune des ca e o foarte mare diferenţă între Raluca de atunci şi cea de acum. Experienţa are rolul ei. Cei care spun că poţi să le ştii pe toate la 20 de ani sunt fie neştiutori, fie teribilişti.

Care contestatari sunt mai aprigi, femeile sau bărbaţii?

Invidia feminina este foarte noci­vă. Nu ştiu dacă este neapărat mai nocivă decât răutatea bărbaţilor, dar amândouă încarcă această lume în mod negativ. Sunt oameni pentru care succesul altcuiva, în loc să determine o ridicare a pro­priei ştachete, provoacă un com­portament de tipul „săpat la rădăcină“, ajung să trăiască din împroşcarea cu noroi a altora.

V-a fost vreodată jenă că sunteţi romancă?

Este o întrebare dificilă şi dureroasă. Dacă aş spune că nu, mulţi m-ar considera ipocrită. Te doare sufletul atunci când vezi că oamenii valo­roşi din ţara ta sunt priviţi la început prin prisma unor clişee, pe care le ştim cu toţii. Apoi urmează confirmarea, care răstoarnă situaţia în favoarea noastră. Noi trebuie tot timpul să confirmăm ceva. N-aş folosi, însă, cuvântul „jenă“. Este un senti­ment mult mai personal. L-aş defini mai degrabă ca durere. Resimt, însă, şi o îngrijorare, pentru că valori fundamentale ale noastre, ca naţie, par a se degrada pe zi ce trece.

Cât contează imaginea?

Imaginea contează, în­cerc să mă feresc de ipo­crizia care musteşte în lumea politică. Contează să ştii să adaptezi ţinuta la mediu, să ştii ce înseamnă decenţa. Dacă nu ai aceste lucruri bine defini­te, imaginea te poa­te costa reputaţia.

Ce părere aveţi de operaţiile estetice, vă e teamă de înaintarea în vârstă?

Nu mi-e teamă şi, în general, am fost împo­triva închistării. Cred că dacă ştiinţa evoluează, suntem datori să ţinem cont de perfecţionarea oamenilor în anumite domenii. Dacă o femeie poate fi mai frumoasă şi mai împlinită, pentru ea, are toată libertatea şi n-ar trebui să-i fie jenă să admită că a apelat la chirugia estetică. Celor care o fac din exhibiţionism şi defilează pe la televiziuni cu noile achiziţii, prefer să nu le dau atenţie.

Păreţi a fi realizată pe toate planurile. Poate exista un echilibru autentic între familie şi carieră?

Fără sacrificii, categoric nu, însă acest echili­bru e necesar. Se pot vedea în jurul nostru mulţi oameni care pur şi simplu sunt ciuntiţi ca in­divizi, ca imagine publică şi pentru că nu sunt echilibraţi în viaţa personală. Eu sunt politici­anul Raluca Turcan, cu un pachet de valori şi principii modelate încă din copilărie. Structura mea interioară mă face să mă bazez pe familie, fără de care poţi avea explozii de succes pe ter­men scurt, dar pe termen lung se alege praful. Am o construcţie care-mi permite să jonglez cu toate, să menţin un echilibru.

Un termen inspirat, „a jongla“…

De curând, am fost într-un parc de distracţii. Încercând să-mi menţin echilibrul acolo, ţinâ­du-mă doar de nişte inele, şi acelea instabile, m-am simţit ca „la serviciu“. Politica e ca mersul pe sârmă, trebuie să faci în permanenţă echili­bristică.

Ce vă lipseşte azi?

Clar, mai mult timp de petrecut cu familia. Fac eu echilibristică, dar faptul că nu mă trezesc şi nu adorm cu respiraţia copilului meu lângă mine mă afectează. Totuşi, prefer ca la o vârstă fragedă, ţinând cont de faptul că sunt şi foarte ocupată, băieţelul meu să fie crescut de bunici, pentru că îmi doresc ca acum, când se formează, de fapt, caracterul lui, să fie într-o atmosferă li­niştită, de familie. Eu şi Valeriu încercăm să com­pensăm lipsa timpului prin prezenţa bunicilor. O să-l aducem în Bucureşti când va începe şcoala, mi-aş dori să vină şi bunicii la pachet. Să vedem dacă-i conving.

Când v-aţi cunoscut soţul, aţi simtit din prima că este perechea dumneavoastră?

Ne-am cunoscut la birou, pe câmpul de lup­tă al politicii, chiar în momente cheie, aş putea spune. Mai exact, ne-am cunoscut în campanie electorală, ne-am căsătorit şi am născut tot în campanie. A fost o dragoste la pri­ma vedere, ne aducem aminte perfect. Eu coboram nişte scări, el era la capătul lor cu un coleg şi, cum m-a văzut, i-a zis: „Uite, ea va fi soţia mea!“. La două săp­tămâni, îmi spunea deja că vrea să fiu mama copiilor lui. Am avut senzaţia că am fost hărăziţi unul altuia, să ne for­măm împreună. Politica îţi oferă foarte multe momente dificile şi, dacă nu ai pe cineva cu care să le împarţi, ajungi să fii foarte afectat.

Ce iubiţi la el?

Tot. Îl iubesc per ansamblu. Daca e să spun cum m-a cucerit… modul în care vorbeşte limba engleză. A făcut un mas­ter în Anglia, a lucrat la BBC şi are un accent britanic rar întâlnit şi o voce foar­te plăcută, de om de radio. Îmi plăcuse foarte mult ca imagine, dar când am in­trat într-o conferinţă la birou şi i-am au­zit şi vocea…

Dar el ce spune, de ce vă iubeşte?

Ar trebui să-l întrebăm. Cert e că îmi spune foarte des că mă iubeşte şi nu ne­apărat în momente tipice. E un om care preţuieşte foarte mult familia şi cred că e principalul lucru care ne uneşte.

Ce e de neiertat într-o relaţie de cuplu?

Greu de spus. Eu sunt genul de persoa­nă care nu prea ţine supărare. Dacă am o nemulţumire, o spun pe loc, dar nu pot să ţin duşmănie. Fac o radiografie a omului şi pot să merg mai departe pentru partea bună pe care o are fiecare. De neiertat, în­tr-o căsnicie, este lipsa de respect.

Se spune că poate fi mai greu să creşti un copil de sex opus. Sunteţi de acord?

Nu prea. Avem o relaţie absolut minu­nată, mi-am dorit să am băieţel. Aproape că există un fel de gelozie a lui faţă de Valeriu. Îmi povesteşte tot ce gândeşte, tot ce i se întâmplă. E un copil extrem de inteligent, mai inteligent decât eram eu la 5 ani şi jumătate. Are o profunzime mult peste medie.

Un exemplu?

M-a impresionat extrem de mult de Paşti. Chiar când mergeam spre biseri­că, a fost un accident grav, un om a fost omorât de o maşină. S-a întâmplat în faţa noastră, din păcate fiul meu a asistat şi mi-a zis: „Acum, când noi mergem să-L întâlnim pe Doamne-Doamne, cineva a murit“. Îi explicasem ce înseamnă Învie­rea şi mi s-a părut foarte profund modul în care a făcut conexiunea.

Când aţi simţit că e şi dificil să fii părinte?

În fiecare zi, din clipa în care am deve­nit mamă. Am fost o femeie însărcinată pozitivă şi energică. Cum spuneam, am născut în campanie electorală. Mi-am programat ora şi ziua la care să nasc, pentru că, la zece zile, aveam un eveni­ment de la care nu puteam lipsi, deci nu am avut concediu maternal. Am simţit în fiecare moment cât e de greu.

Vă mai amintiţi ce aţi spus, ce aţi gândit când v-aţi privit prima oară copilul?

Am născut prin cezariană, soţul meu era lângă mine, iar bebe nu prea voia să iasă din burtică. Tocmai când să-l cu­noască lumea, s-a întors şi a luat-o pu­ţin spre coşul pieptului. Probabil au fost câteva secunde în care nu a avut sufici­ent aer şi, când a ieşit afară, nu spunea nimic. Şi eu i-am zis: „De ce nu vorbe­eeşti?“. Culmea, a şi vorbit destul de greu, pe la 3 ani şi jumătate. Îşi formase un vocabular pasiv, pe care nu voia să-l abandoneze, noi devenisem translatorii lui. Greu a trecut la limba română.

Copiii îşi fac uneori părinţii să plângă. Câteodată de bucurie şi emoţie, alteori poate de nervi sau frustrare…

De nervi sau frustrare, nu, dar au fost perioade în care stăteam noaptea cu el şi a doua zi aveam evenimente la care trebuia să fiu ca nouă. Mi-era cam milă de mine, dar cred că prin asta trece ori­ce femeie cu copii. De bucurie am plâns de nenumărate ori. Şi acum îmi dau la­crimile, numai când mă gândesc la el şi la cum mi-a schimbat viaţa. Cred că cine nu are copii pentru că nu-şi doreşte nu poate fi o persoană împlinită.

Când v-a făcut ultima oară să râdeţi cu poftă?

Ultima oară, de Paşti, când îl tot între­bam dacă îşi doreşte o surioară sau un frăţior, exasperat, mi-a zis: „Bine! Dacă ţii tu neapărat, dar să fie gata crescut, să mă pot înţelege cu el“.

Dar mami şi tati îşi mai doresc frăţiori pentru Eric?

Tati îşi doreşte foarte mult, mami încă n-a reuşit să treacă peste momentele grele. Supărările mele că nu am putut să petrec mai mult timp cu el sunt ca o rană deschisă. La trei zile după cezariană mergeam la birou, la zece zile am făcut un miting în ţară. A fost neplăcut fizic, durerea despărţirii de copil m-a marcat. O să-mi doresc probabil cu tot sufletul un alt copil atunci când n-o să mă mai doară să-mi amintesc aceste lucruri. Chiar şi acum mi-e greu să povestesc.

Foto: Zoltan Lorencz. stilist: madena pasăre. vestimentaţie: Maria Lucia Hohan, BCBG Max Azria, Burberry, Missoni, magazin Sport Couture, Accessorize. Mulţumiri Clubului Diplomatic/ Restaurantul Diplomat Bucureşti, Şos. BucureŞti-PloieŞti nr. 2B, Sector 1