REMEMBER Şerban Ionescu: „Prostimea trăieşte din suferinţa altuia”

Să-l redescoperim pe cel care a fost Şerban Ionescu, în ultimul interviu acordat revistei OK!

Să-l redescoperim pe cel care a fost Şerban Ionescu, în ultimul interviu acordat revistei OK!

Filmaţi la acelaşi serial cu Magda Catone, după o perioadă solicitantă pe plan personal. Cum v-aţi regăsit? Suntem în acelaşi proiect, dar nu ne întalnim, de fapt. N-a fost ca la „Fetele Marinarului”. Ştii, mă gândisem să-ţi dau un interviu cu pagini albe, puneai întrebările şi rămânea gol în locul răspunsurilor. Ori puneai semne de exclamare, de întrebare sau puncte de suspensie... Lăsăm puncte de suspensie şi dacă vă întreb cum vă simţiţi la 60 de ani? Eh, aici e-aici! Aş putea să te mint. Mai bine spun adevărul: prea mult nu pot să vorbesc, că deabia i-am făcut. Nu-i chiar aşa, a trecut jumătate de an... Aş mai sta pe la 60 de ani aşa... Biologic, sunt multe transformări. Acum, că le simt, că nu le simt, nu-mi dau seama (râde)... Dar profesional vorbind? Profesional, m-aş cam lăsa la vatră, ştii... N-aş mai munci aşa mult. Aş vrea să fiu mai selectiv. Am cam obosit, aş vrea concediu, aş vrea cu fiu-meu, aş vrea la ţară, cu găini, cu porci, cu natură, să mă ocup mai mult de mine şi de familie... Dar încă n-am făcut vârsta de pensionare, mai avem de muncit 5 ani... Decizia asta vine după perioada zbuciumată cu divorţul sau e vorba de dezamăgirea faţă de statutul actorului în timpurile pe care le trăim? Nu sunt dezamăgit. Nici eu, nici soţia mea. Suntem de 30 de ani împreună. Eu zic că am făcut foarte multe lucruri şi în teatru, şi în film. Dar am vrea linişte, ştii... După 30 şi ceva de ani de muncă, simţi nevoia să te bucuri de păsărele, de ţară, de iarbă, de sunete, de culori, de mirosuri. Dar mergem mai departe, pentru că nici nu poţi să renunţi. Actoria e ca un medicament pe care trebuie să-l iei toată viaţa pentru sănătatea ta. Cum îţi găseşti puterea s-o iei de la capăt atunci când pare c-ai ajuns la un sfârşit de drum? Eu sunt Balanţă. Pot trece de la o stare la alta în câteva secunde. Pot să fiu un orizont liniştit şi calm şi pot să fiu o tornadă şi să devastez. Ca educaţie şi cultură, ăştia sunt doi vectori care te ajută să-ţi echilibrezi într-un fel stările sau situaţiile prin care treci, chiar dacă nu totdeauna ai rezolvarea cea bună sau cea care să te avantajeze pe tine ca individ. Eu nu cred în oamenii care au principii, pentru că au permanent tentaţia să le calce.

Nu, am nişte reguli. Nu-s principii, alea sunt stenice, sunt solide... Am nişte reguli, pe care pot să le încalc sau să nu le încalc. Cum e Decalogul... Am şi eu decalogul meu. Pe cel mare l-am călcat de milioane de ori, dar decalogul meu nu prea-l calc. Şi, în sensul ăsta, spun că prefer să pierd decât să sufere oamenii din jurul meu.

Dacă conţine multă apă, da...

Tot timpul! (

)

Pentru un actor, familia e foarte importantă. Poate mai importantă decât pentru alţii. Pentru că acolo îţi găseşti liniştea, echilibrul, cu toate nuanţele unei căsnicii. Pentru că nu totul e liniar. Nu poate fi. E o minciună asta...

Sau ipocrizie, să nu-i spunem minciună că suntem prea acuzatori. Dar ai nevoie de familie, pentru că actorul e un instrument delicat. Şi asta ştie foarte puţină lume. Poate şi noi, foarte puţini dintre noi, ţinem seamă de lucrul ăsta. Nu e uşor să faci meseria asta... Lumea zice: “A, e teatru!”. Teatrul nu e minciună. Acolo sunt stări, suferinţe, o măcinare permanentă. Un spectacol nu e ca şi cum am pus mâna pe creion şi am desenat soarele în colţul drept al paginii. Acolo îţi creşte tensiunea. Slăbeşti trei kile la un spectacol. Şi atunci sigur că, făcând atâtea personaje şi ucigându-le - că asta facem după fiecare spectacol, ne omorâm personajele - sigur că ai nevoie de acasă. N-ai văzut că în ultima vreme nu sunt multe cupluri de actori?!

Da, sunt foarte rare cuplurile de actori. Pentru că ai nevoie de un om civil, unul care îţi ştie măsurile şi paşii şi atunci ştie cum să te mângâie, cum să te încânte, când să se retragă... Ori doi actori deja sunt ca doi dulăi, n-ar lăsa nici ăla, nici ăla...

Da, sigur, e dincolo de copil.

Nu ştiu… El acum e în clasa a noua. I-am spus: “Dacă vrei teatru, poţi să faci în timpul liber. Dar pliază-te pe o profesiune cu bani!”. Pentru că să-ţi construieşti acum un statut de actor şi să fii şi bun şi să ai şi bani e foarte, foarte greu. Şi nu vreau să fie judecat copilul meu: “Ia uite, bă, şi ăsta, respiră prin plămânii lu' ta-su şi-ai lu' mă-sa!”. Nu! Ce-o vrea el, numai să trăiască bine...

Cu mămica lui: şi frumos, şi deştept.

Vine şi zice: “Da, mişto!”. E învăţat cu noi, ne vede toată ziua în casă şi-atunci, când ne vede acolo, zice: “Da, e mişto aşa...”. Adică sunt ai mei... Îl mai întrebăm noi câteodată: „N-am rupt gura târgului?“. „Nu, sunteţi mişto aşa...“

O are că, tot ieşind, te opreşte lumea: hai să facem poză, hai un autograf... Şi îi strică intimitatea. Acum e găligan şi înţelege fenomenul. Dar mi-a zis într-un an: „Parc-ai fi cămilă!“. Că făcea toată lumea poze cu mine.

Nu sunt un tată sever, multă lume mi-a zis asta. Că şi maică-sa mi-l tot speria, ca să aibe autoritate în faţa lui. Îi spunea: „E, lasă că vine taică-tu şi...“. Iar eu pentru el eram zmeul zmeilor. Şi-am rămas aşa ani de zile. Şi dacă făcea ceva şi mă uitam la el, odată se-nmuia. Dar eu sunt foarte blând cu el. Şi i-am zis: “Stai, mă, că nu te cert, nu te bat, dar să-mi explici de ce aşa...”.

Nu regret nimic. Eu n-am mai vrut să dau niciun interviu pentru că am vorbit cu cineva şi a doua zi mi-au spus prietenii: „Ia uite, bă, ce-ai zis!”. Amsunat persoana respectivă şi i-am spus: “Eu doar am vorbit cu tine, nu ţi-am dat un interviu, n-am vorbit ca să apară acolo.”. Îţi dai seama că, dacă era vorba de interviu, mă pricep şi eu la vorbe măcar... Nu lăsam totul în goliciunea goliciunii... M-am supărat foarte tare şi am zis că nu mai dau niciun interviu... Şi nici nu mai vorbesc despre acest lucru, pentru că sunt lucruri mult mai grave în viaţa mea şi a soţiei mele şi a familiei mele pe care nu ştim să le rezolvăm decât acest incident pe care, slavă Domnului, l-am rezolvat, spre bucuria sau nefericirea unora sau altora... Pentru că românul e pe principiul, că iar ne întoarcem la principii, „Să moară şi capra vecinului!“. Ăsta e un simptom al ignoranţei românului. Prostimea din asta trăieşte: din suferinţa altuia.

A, poţi să joci şi prost. Ba daaa, cum să nu?! Dar asta e o bucurie. Mi s-a întâmplat, nefiind numai vina mea. Dacă nu eşti condus cum trebuie, n-ai nici soluţii, nimic, nimic... Şi-ţi dai seama că e prost totul şi e o bucurie pentru că ţi se întâmplă rar...

Da. Dar poţi să ai un lucru bun, care zici că e perfect, şi ţi se întâmplă într-o seară să fie de panaramă. Dar nu e o ruşine: da, tată, e o seară proastă. Însă la noi e o bucurie, pentru că găsim resurse şi-n rebuturi şi ne-amuzăm luni în şir.

Nu. Dacă vrei, facem alt interviu pe tema asta, peste câteva luni...

Cum, în decalog? Niciodată.

Naşterea.

Nu, a mea, ca să pot s-o iau de la început.

Ţara, pentru că ăştia n-au acelaşi gând ca al meu: s-o luăm de la început.

Prin Canada mi-ar plăcea. Acolo am şi vrut să emigrăm cu nevastă-mea, prin ’93... Şi în 2003 am vrut să plecăm în Noua Zeelandă. Şi era cât p-aci să plecăm, dar s-a înmuiat Magda şi a zis: „Aa, e cam departe! şi familia? şi prietenii?”

Dacă vă întreb pe cine aţi invita diseară la un pahar?

Îl beau singur... Sau îl beau cu nevastă-mea (

)...

Magda poate fi şi cea mai bună prietenă?

O nevastă nu poate să fie o bună prietenă niciodată. Poate să fie o bună nevastă. Dar o bună prietenă, nu.

Şi Magda e o bună nevastă pentru că...

Are ea multe calităţi.

Sau o iubiţi pentru că…

Are multe calităţi. Dar asta cu iubitul e şerbet cu apă rece, ştii?!

De ce?

Pentru că nu ţine. Ea ţine atunci, la început, cât eşti tânăr.

Când ai trecut de o anumită vârstă, sunt alte valori care sunt apreciate într-un cuplu... Valori sau atitudini sau întâmplări. Eu zic că sunt mai mult întâmplări. La noi, anul trecut, a fost doar această mică crevasă, când nu ne mai ofeream nicio şansă şi am zis că nu-i drept, că era furtună într-un pahar cu apă...

Dar momentul acela, în faţa judecătorului..

N-am ajuns încă în faţa Lui...

Că vrei să scapi cât mai repede de penibilul situaţiei în care singuri ne-am băgat. Nu e cu mustrări de conştiinţă. Zici doar: “Hai, să scăpăm mai repede...”.

Împreună cu noi. Dovadă că acum suntem toţi trei împreună.

Totul.

Păi ce, sunt o persoană liniştită? Am zis că-s blând, nu liniştit.

Foto: Bogdan Botofei