Remus Truică: „Nu am crezut că îmi voi pierde familia“

Controversatul personaj se recomandă ca fiind un om şi un tată bun. Pe mine m-a convins. N-am găsit la el mai nimic din imaginea bărbatului dur şi lipsit de scrupule pe care i-au conturat-o tablo­idele. Am întâlnit, înainte de toate, un părinte ce poartă în suflet tristeţea

Controversatul personaj se recomandă ca fiind un om şi un tată bun. Pe mine m-a convins. N-am găsit la el mai nimic din imaginea bărbatului dur şi lipsit de scrupule pe care i-au conturat-o tablo­idele. Am întâlnit, înainte de toate, un părinte ce poartă în suflet tristeţea separării forţate de fiicele lui, iar la încheietura mâinii două brăţări de aţă, cadou de la ele. Faimoasa reşedinţă de la Snagov e presărată cu desenele gemenelor care, de pe o insulă din Caraibe, îi scriu constant că îl iubesc „până la cer şi înapoi“. Timpul parcă a încremenit în camera lor rămasă neatinsă de aproape doi ani, unde, ca în poveşti, totul este în dublu exemplar: paturi, chiuvete şi jucării cu care nu mai are cine să se joace. Propulsat fără voie în atenţia presei mondene, omul de afaceri ne-a vorbit în exclusivitate despre paternitate, fosta soţie, prieteni şi Dumnezeu.

De ce eşti atât de reticent cu presa?

Nu am exerciţiul presei. Iar cel care mi-a fost dăruit nu a fost cel care să mă de­scrie pe mine, cel real.

Lumea se referă la tine ca la „fostul şef de cabinet al lui Adrian Năstase“ sau ca la „un om de afaceri“. Ce meserie ai la bază?

Am făcut Facultatea de Fizică Atomică şi apoi am început să studiez zona de administrare a afacerilor. Am fost un om de afaceri înainte de a fi director de cabinet al premierului. În ianuarie 2005, când am renunţat la zona politică, m-am întors în afaceri. Niciodată n-am profesat în do­meniul fizicii.

Dar te-a ajutat în ce faci acum?

Foarte mult. Fizica desface creierul omului, îl pune ordonat în nişte pătrăţele care reuşesc să preia orice informaţie mai uşor şi s-o folosească în mod benefic.

Cum de eşti vecin de birou tocmai cu Ion Iliescu?

Nu are relevanţă, pur şi simplu s-a nimerit.

Ai o etichetă de om controversat. Ţi se pare justă?

Da. Pentru că n-am ştiut să comunic foarte bine ceea ce sunt cu adevărat. Mă consider un om bun, un om care construieşte, un om care, ca toată lu­mea, are greşeli la activ. Greşeli pe care le regret. Scheletul meu sufletesc este, însă, unul pozitiv.

Defecte ai?

Doresc prea mult într-un timp prea scurt.

Îţi pasă de percepţia publică, de gura lumii?

Nu poate să nu-ţi pese. Cum spunea Aristotel: „Omul este un animal social“.

Presupun că şi mai mult de când ai copii…

De când am copii, îmi pasă mult mai mult de multe lucruri. Nu mai sar la fel de mult cu paraşuta, am renunţat să mai merg cu motocicle­ta. Asta aşa, în zona de risc fizic.

Renunţările acestea le vezi ca pe sacrificii?

Nu. Le-am simţit şi le-am făcut.

Adrian Năstase a influenţat multe destine. Care-i cel mai important lucru pe care l-ai învăţat de la el?

Seriozitate în a munci şi dorinţa de construcţie pe care şi dânsul o are foarte bine conturată.

Dar de cine asculţi mai mult, de el sau de Dana Năstase?

Eu am o relaţie de prietenie cu doamna Năstase, nu se poate spune că verbul „a asculta“ e potrivit.

O să te implici vreodată activ în politică?

Nu cred…

S-a scris că ai rămâne fără casa de la Snagov în urma unei executări silite. Ai probleme financiare?

Am o problemă foarte mare care se numeşte „divorţ“. Căsătoria e voinţa a doi oameni de a se duce într-o direcţie, divorţul e voinţa de a se duce în direcţii diferite. Modul în care această voinţă e transpusă în practică diferă de la om la om. Se pare că eu nu am avut şansa de a putea, fără să fiu ironic, să am un divorţ de „calitate“. Ceea ce se tot scrie în presă ţine de faptul că avem un credit care trebuie plătit. Modalitatea de plată este un dezacord între mine şi fosta soţie. De aici pleacă lungul şir al problemelor mele.

Ce-ai pierdut când ai devenit bogat?

Banii nu aduc fericirea.

Dar o întreţin?

E o adaptare americană, de marketing. Noi suntem români, suntem ortodocşi şi avem o vizi­une puţin diferită.

Spuneai că nu te-ai vedea trăind în altă parte. Ce-ţi place, de fapt, la viaţa din România?

E locul în care am rădăcini, în care mă simt bine, unde am prieteni, familia sau, mai bine zis, acum o parte din familie. E o ţară în construcţia căreia aşvrea să fiu o cărămidă.

Pari foarte calculat şi mereu stăpân pe situaţie. Ţi se întâmplă să pierzi controlul?

Doar par. Nu prea pierd controlul, dar un om care a făcut greşeli nu se poate considera chiar calculat.

Cum e viaţa: destin sau liber arbitru?

Nici una, nici alta. Viaţa e Dumnezeu. Omului i s-a dat libertatea de-a alege, dar calea ne e de­scrisă de Dumnezeu.

Dintotdeauna ai fost atât de credincios?

Am crescut mai mult în ultimii ani.

Ce visai în adolescenţă?

Maşini străine puternice, să văd lumea, să am o meserie care să mă atragă, să fiu undeva sus.

Ţi s-au cam împlinit visurile, ar trebui să fii un om fericit.

Natura umană e ciudată. De multe ori, dorinţa te face mai fericit decât realizarea ei. A-ţi dori îţi dă o anumită stare pe care o ţii minte mult mai bine de­cât momentul împlinirii. Mi-am dorit foarte mult un Ferrari. Când l-am văzut coborând pe rampă, la mine în curte, nu m-am simţit fericit.

Măcar l-ai folosit?

De cel mult cinci ori. L-am şi vândut din cauza unor poveşti care au apărut despre el.

Care este cel mai frumos loc din lume?

Trebuie armonizat cu o perioadă, cu persoa­ne... Doar ca loc, din ce-am văzut, Mânăstirea Oaşa. 40 de kilometri fără populaţie.

Să te întreb atunci unde ai fost cel mai fericit?

Eram acasă, la Snagov. Au fost câteva secun­de după ce s-a terminat ziua de naştere a fetelor mele, mi-au spus ceva.... Împlineau 7 ani.

Astăzi, cine te iubeşte cel mai mult pe lumea asta?

În mod sigur copiii, părinţii mei şi pot spune că am un mic grup de prieteni în care am încredere nelimitată. Cred că şi ei în mine.

Care este omul pe care te bazezi cel mai mult, pe care îl suni primul când ai o problemă?

E o persoană mult prea publică pentru a-i rosti numele.

În martie, ziceai că speri ca în trei luni să fii divorţat şi cu fetiţele lângă tine. Eşti pe drumul cel bun?

Din punct de vedere al corespondenţei între avocaţi, nu.

Care este situaţia divorţului acum?

S-a mutat totul într-o insulă din mijlocul Atlan­ticului, unde se află fosta mea soţie, împreună cu fetele. Noi îi spunem teritoriu francez, dar acolo există un anumit fel de autonomie. Justiţia se în­scrie în cea franceză, însă, pentru cine nu a fost în zona respectivă, trebuie spus că nu e un mediu propice pentru a-ţi creşte copiii. E un mediu ex­clusiv de vacanţă.

Conflictul dintre tine şi fosta soţie se rezumă acum la locul unde să fie domicilul fetiţelor? Înţeleg că ea nu doreşte să locuiască în România…

Eu cred că fiicele mele trebuie să aibă noţiunea de „acasă“. Ele sunt duse dintr-un apartament într-o vilă, dintr-o vilă într-un hotel şi mai ştiu eu unde, mereu au nişte genţi, haine care li se bagă în genţi şi se tot plimbă.

Le-ai întrebat, în mod direct, ce-şi doresc, unde vor să trăiască?

Ele îl iubesc foarte mult pe tati, o iubesc foar­te mult pe mami, ar vrea să fie cu ambii părinţi. Dacă ne referim unde anume în lume, cred că un copil se poate adapta. Pentru ele, însă, „acasă“ este în România.

Îţi doreşti custodia?

Îmi doresc să fiu cât mai mult cu fetele mele, însă nu pot să nu fiu realist. Ele au nevoie atât de mamă, cât şi de tată. Poate că, din multe puncte de vedere, mama este puţin mai importantă de­cât tatăl, sunt şi fetiţe. Eu vreau ca relaţia lor cu viaţa şi cu părinţii să fie una normală, în condiţii­le unui divorţ care, din nefericire, s-a produs.

În urmă cu ceva timp spuneai că-ţi iubeşti soţia şi că o aştepţi acasă. Acum mai vezi vreo cale de împăcare între voi?

Niciodată!

Principala ta suferinţă era că nu reuşeai să-ţi întâlneşti copiii. De când nu le-ai mai văzut?

Le-am văzut ultima dată la 12, ora locală Saint- Martin, pe 23 aprilie. Am stat 7 zile non-stop îm­preună şi a fost absolut minunat, atât pentru ele, cât şi pentru mine.

Fosta ta soţie nu mai refuză cu vehemenţa de anul trecut vizitele tale…

Nu pot să ştiu dacă refuză, ştiu că totul a fost obţinut prin avocaţi. Există un provizorat care defineşte modalitatea prin care pot să le văd. Era puţin fragmentat, la modul: de luni până marţi seara, în weekend. Sunt 12.000 de kilometri, era cam greu să plec luni şi să vin marţi, aşa că am cerut modificarea acestui provizorat, să am un calup de zile consecutive în care să pot sta cu ele. Pare puţin penibil ca doi oameni care au împărţit atât de multe să apeleze la un judecător care să le scrie programul de vizită al copiilor. Dar e o realitate, încep s-o înţeleg şi să mă adaptez la ea.

Consideri divorţul un eşec personal?

Cel mai mare eşec personal. Nu am crezut ni­ciodată că îmi voi pierde familia.

După un divorţ, oamenii se cam împart în două: fie îşi doresc cât mai repede o nouă căsnicie, eventual cu convingerea că va fi pe viaţă, fie se declară total lecuiţi şi împotriva uniunilor legale. Tu cum eşti?

Eu nu-mi mai doresc căsătorie.

Copii?

Dumnezeu ştie. Se spune că Dumnezeu ne-a dăruit cele trei memorii: a prezentului, a trecu­tului şi a viitorului. Nu ni le-a dezvăluit, încă, de­cât pe primele două şi bine a făcut. Probabil că ne sminteam dacă o ştiam şi pe cea a viitorului.

Cum e să fii tată de fete?

Când soţia mea a rămas însărcinată, eu ştiam că nu vreau să am copii în acea perioadă, eram mult prea ocupat şi agitat. Mi-a spus: „Vei avea...“. Am zis: „OK, dar măcar să fie băiat!“. Şi mi-a zis: „Vei avea două fete“. Am fost şi sunt un tată foar­te bun. Îmi iubesc fetiţele „până la cer şi înapoi“, cum spun ele. Reprezintă principalul meu motor în viaţă.

Consideri că trebuie să aibă parte de tot ce-şi doresc sau că e preferabil să lupte pentru beneficii, să aibă o viaţă aproape de normalitate?

Educaţia e foarte complexă, sunt tot felul de metode, cărţi şi studii despre cum să-ţi educi copiii. Părinţii au datoria să dea tot ce au ei mai bun, să-şi educe copiii în spirit… era să spun an­treprenorial. Copiii trebuie să ajungă să înţe­leagă singuri ce contează în viaţă. E adevărat că n-ar trebui să fim născuţi cu totul la îndemână, trebuie să mai şi luptăm.

Te-ai oprit la „spirit antreprenorial“. Ar fi rău?

Nu, dar nu e unica direcţie. Ele vor avea o cale a lor şi cred că va fi una foarte bună. Ceea ce noi le-am dat a fost bunătatea. Au aproape nouă ani, sunt nişte fete bune, nu sunt răsfăţate, sunt doi copii minunaţi, sper şi simt că vor rămâne ast­fel.

Se vorbeşte despre o criză a bărbatului de 40 de ani. Ai simţit aşa ceva?

Criza poate fi şi pe plus?

Presupun că da…

Mi s-a schimbat mult viaţa din ziua când am împlinit 40 de ani. Şi nu pe plus, a fost o glumă. E o schimbare şi cred că fiecare vârstă are criza ei. Un om are datoria de a se desăvârşi continuu şi nu cred că existenţa cuiva trebuie gândită în termeni matematici. Viaţa e un dar de la Dum­nezeu care poate fi extrem de bine fructificat în orice moment, poţi fi fericit oricând.

Îmi spuneai, totuşi, la un moment dat, că în urmă cu câţiva ani nu vedeai viaţa dincolo de 40 de ani, pentru tine. Deci într-un fel simţeai că urmează un prag?

Orice om are nişte sentimente, nişte trăiri ca­racteristicelui. Eu aşa simţeam şi, întâmplător, chiar aşa a fost. Dintr-un anumit punct de vede­re, când am împlinit 40 de ani, am murit.

De ce ai ales-o tocmai pe Patricia Kaas să cânte atunci la petrecere? (n.r. – când a împlinit 40 de ani.)

De când mă ştiu sunt fan a trei muzicieni : Pa­tricia Kaas, Ozzy Osbourne şi Depeche Mode. Patricia Kaas era singura disponibilă la acel mo­ment.

Pe ceilalţi îi mai aduci?

Sigur, la 50 de ani urmează Ozzy Osbourne, sper să-l ţină Dumnezeu sănătos.

Regreţi că ai chemat-o tocmai pe ea? Crezi că a avut vreun rol în ce-a urmat în viaţa ta?

Am cunoscut-o pe Patricia Kaas destul de bine şi pot spune că e o femeie senzaţională. Nu re­gret nimic.

Mergi în iunie la concertul ei?

Nu, nici n-o să fiu în ţară. Aveam programată o ieşire.

Care-i cel mai mare neadevăr care s-a scris despre tine?

S-au scris foarte, foarte multe. Dar cel mai tare au durut cele chiar rostite de fosta mea so­ţie. O priveam la televizor cum le spune şi nu-mi venea să cred că un om de care ai stat lipit 16 ani poate să apeleze la astfel de metode.

Ai lovit-o vreodată?

Niciodată. Nu am lovit pe nimeni niciodată. Iar până să fiu chemat într-un tribunal din Saint- Martin pentru acest divorţ, în 41 de ani nu am intrat vreodată într-o sală de tribunal, n-am dat vreo declaraţie la poliţie sau la vreun organ de cercetare, n-am cunoscut acest sistem. Iar acum primesc 4-5 citaţii pe săptămână şi am procese în opt oraşe ale lumii.

Şi vezi finalul acestei istorii?

Orice are un final, dar oricum va fi, va avea un gust extrem de amar. Nu numai pentru mine, cred că şi pentru doamna.

Foto: Sorin Stana, arhiva personala