Romaniţa Iovan: „Albert este sufletul meu“

E vânată de paparazzi pentru povestea ei de dragoste cu avocatul Iulian Gogan (34), care a început, în opinia multora, prea repede după divorţul de Adrian Iovan. Iar unii spun că afacerile nu i-ar mai merge aşa bine. Am lămurit aceste subiecte cu Romaniţa Iovan (46), în liniştea căminului ei. „Linişte“ e un fel de-a spune, pentru că atmosfera e non-stop animată de fiul său, Albert (4): după ce se în­toarce de la grădiniţă, îşi împarte

E vânată de paparazzi pentru povestea ei de dragoste cu avocatul Iulian Gogan (34), care a început, în opinia multora, prea repede după divorţul de Adrian Iovan. Iar unii spun că afacerile nu i-ar mai merge aşa bine. Am lămurit aceste subiecte cu Romaniţa Iovan (46), în liniştea căminului ei. „Linişte“ e un fel de-a spune, pentru că atmosfera e non-stop animată de fiul său, Albert (4): după ce se în­toarce de la grădiniţă, îşi împarte sârguincios timpul între vânătoarea de dinozauri şi curse­le de Formula 1, pe pista imaginară de la etaj.

OK! Recent, ai împlinit 46 de ani. Ce vârstă ai, de fapt?

Romaniţa Iovan Ăştia sunt anii mei. Mă simt foarte bine. Şi, ori­cum, eu nu-mi mai contorizez de mult vârsta. Am bucuria maxi­mă de-a fi născut de ziua mea de naşte­re, iar acum contorizez doar vârsta lui Albert. Dar îţi faci bilanţul la astfel de ocazii?

Nu, nu privesc niciodată în urmă. Şi nu tră­iesc din amintiri. Sunt la jumătatea drumului. Mai am multe de făcut în viaţă. Şi asta mai ales pentru Albert, care este sufletul meu. Pentru el, n-am voie să fac vreun pas greşit. Şi n-am cum să gândesc altfel decât optimist.

Am auzit că te-ai reprofilat şi că ai dat moda pe ţuică... bio!

Nu există o reprofilare. Doar am dezvoltat o ramură nouă a business-ului meu. Eu con­sum produse bio, dar nu ştiu dacă asta m-a dus cu gândul la o astfel de afacere. Domeniul e aproape inexistent la noi. E o posibilitate ne­maipomenită de-a dezvolta segmentul. Am şi fost invitată la prima conferinţă de legume şi fructe.

Cum ai fost privită? Erai din altă poveste.

Oamenii au fost surprinşi, e-adevărat. Sigur că provin din lumea modei şi am stat la masă cu cei care vând mere, prune şi legume. Dar nu mă interesează asta. Eu vreau să fac produse bio de cea mai bună calitate. Deocamdată avem livada. Am cules-o. E în Argeş, la Muşăteşti. Dar nu pot să spun încă ce va fi: rachiu, ma­giun, suc de mere, produse pentru copii.

Cu moda ce se mai întâmplă?

De patru ediţii mergem la Couture Fashion Week, la New York, pentru că ne-am propus să ne extindem acolo. În rest, am rămas la ideea de-a lucra la comandă, pentru că energia di­sipată în diferite direcţii nu ducea la un lucru bun. Şi, oricum, chiar dacă am avut şi magazi­ne, ăsta a fost stilul meu de lucru dintotdeau­na. Am multe cliente care ne calcă pragul de 15 ani! Fidelitatea lor mi-a adus mulţumirea cea mai mare în acest domeniu.

Nu moda ţi-a asigurat, însă, acest statut.

Dimpotrivă. Moda mi-a mâncat mulţi bani. Cea mai mare putere financiară mi-au dat-o investiţiile imobiliare, la care am ajuns întâm­plător. Prin ’94-’95, aveam firma de modă în­tr-o căsuţă pe strada Transilvaniei, unde ne-a prins iarna fără încălzire centrală. Atunci am hotărât să-mi construiesc un sediu. Şi aşa am ridicat o clădire de birouri, pe un teren de lân­gă Guvern, un proiect care s-a dezvoltat, însă, mai mult decât puteam eu duce prin credite. Astfel am ajuns să închiriez spaţiul de acolo. Aşadar, am fost mai întâi pionier în domeniul modei private, apoi în imobiliare.

Să trecem la alt gen de pierderi. Unii te-au judecat pentru anumite alegeri făcute în viaţă. Ai pierdut prieteni din cauza asta?

E un pic ciudată întrebarea. Nici un prieten adevărat nu te judecă. Nici prietenii mei n-au făcut-o vreodată. E şi lecţia cea mai importan­tă pe care mi-a dat-o viaţa, de când am trecut prin acea traumă din 2005. Am fost pusă atunci într-o situaţie foarte delicată, postul OTV ma­nipulând ordinar opinia publică. Lucrul ăsta mi-a marcat existenţa şi mi-am dat seama că niciodată nu trebuie să judeci, nici măcar o se­cundă, o persoană, pentru deciziile ei în viaţă.

Te-ai gândit să părăseşti casa, după incident?

Niciodată. Nu pot să mă eliberez de lucruri care m-au traumatizat, golindu-mi sufletul. Pentru că am pus suflet în casa asta. Şi nu ştiu de ce ar trebui să mă traumatizez de două ori. Mi-e tare drag să trăiesc aici. Sunt bucuroasă că şi Albert se simte bine în ea. De doi ani, a devenit şi sediul firmei mele. De-asta pot să-i ofer mai mult timp fiului meu. Trăiesc aici cât se poate de armonios. Şi îţi spun că un copil fă­cut la vârsta maturităţii îţi dă energia de-a trăi cu intensitate maximă. Mă simt plină de viaţă.

Cât din asta i se datorează şi lui Iulian? Mă gândesc şi la diferenţa de vârstă dintre voi.

Cred că acestă diferenţă ne-a adus echilibru. Ne întâlnim undeva, la jumătatea diferenţei. El e suficient de matur să ajungă la 40. Eu proba­bil că sunt suficient de jucăuşă să cobor la 40.

Albert e un copil de care n-ai cum să nu te îndrăgosteşti. Iar Iulian iubeşte copiii. Sigur că n-a fost uşor la început. Albert e foarte exclu­sivist. Dar am reuşit, prin maturitate şi perspi­cacitate, să facem ca lucrurile să funcţioneze. Se înţeleg bine şi sper să fie aşa cât se poate de mult. Dar ştii care e chestia: că noi nu ne-am stabilit un target.

Dar s-a scris că vrei să te măriţi cu Iulian.

Aia a fost o invenţie. Poate tocmai de aceea funcţionează relaţia noastră, care se bazează pe sinceritate şi fidelitate. Este nemaipomenit să iubeşti necondiţionat, fără acel legământ în faţa ofiţerului de stare civilă. Noi nu ne-am fă­cut strategii, n-am avut aşteptări speciale unul de la altul, pur şi simplu aşa s-a întâmplat. Şi nu ştim ce va fi.

Cum v-aţi cunoscut?

El a fost şi este consilierul meu juridic.

Înseamnă că vă ştiţi de mai mulţi ani.

Da. Îmi oferă în continuare consultanţă. Iar acum gândim împreună şi proiecte de afaceri.

Înseamnă că şi Adrian şi Iulian se cunosc.

S-au văzut o dată, când au dat mâna în faţa casei. Eu şi Iulian plecam la o întâlnire cu un partener de afaceri, iar Adrian mă condusese, ca de obicei, până la poartă. Nimeni nu cred că are aşteptări mai mari, în situaţia actuală.

Cât de des vine Adrian să-l vadă pe Albert?

Păi, Adrian vine să-l ia, nu să-l vadă. Cât de des poate. Şi cât de des vrea Albert. Dacă vrea să-l vadă pe tata, vine imediat şi-l ia. Dacă pleacă la tata pentru trei zile şi el vrea înapoi la mama după numai două ore, vine şi-l aduce. Suntem într-o relaţie civilizată. Aşa e şi nor­mal, pentru că avem o preocupare şi o grijă su­premă pentru creşterea şi educarea lui Albert.

Voi de ce aţi divorţat, de fapt?

Nu vreau să vorbesc despre asta, să aduc în prim plan lucruri care ţin de trecut.

Îţi mai doreşti un copil?

O fetiţă. Nu ştiu dacă Dumnezeu va fi atât de darnic cu mine sau dacă energia mea va fi suficientă pentru a dezvolta o sarcină. Cred că pentru Albert ar fi minunat să aibă o surioară. El mi-a spus că ar vrea un frăţior. Dar, la insis­tenţele mele, a zis că n-ar strica nici o surioară. La un moment dat, a zis că am putea să o luăm de la un cămin de copii. Aşa că nu se ştie...

Dar la tratamente de fertilizare ai apelat?

Nu. Nu vreau să am aşteptări şi să fiu deza­măgită. Cea mai mare realizare a mea e Albert. Da, îmi doresc o fetiţă. Dar pentru asta, nu am de gând să neglijez faptul că am un băiat.

Cu Iulian ce ai vorbit despre asta?

Şi el are un băiat, de aproape opt ani. Iar fra­tele lui are doi fii. Şi îţi dai seama că Iulian şi-ar dori o fetiţă, care cred că ar aduce un echilibru, că prea sunt mulţi băieţi în familie.