Roxana Iliescu: „La 35 de ani, îmi încep viaţa!”

Vedeta B1 TV ne-a vorbit despre motivele care au îndepărtat-o de tatăl copiilor ei şi despre schimbările majore din viaţa sa, care au urmat despărţirii. Realizatoarea emisiunii „Săptămâna mondenă“ lasă în urmă angoasele care i-au măcinat sufletul şi i-au distrus idila cu managerul de restaurant Nicola Odobescu şi deschide un nou capitol al vieţii ei.

Vedeta B1 TV ne-a vorbit despre motivele care au îndepărtat-o de tatăl copiilor ei şi despre schimbările majore din viaţa sa, care au urmat despărţirii.

Realizatoarea emisiunii „Săptămâna mondenă“ lasă în urmă angoasele care i-au măcinat sufletul şi i-au distrus idila cu managerul de restaurant Nicola Odobescu şi deschide un nou capitol al vieţii ei. Astfel poate trece mai uşor peste durerea pricinuită de încheierea relaţiei cu tatăl natural al menzinei sale, Vanessa (3), şi părintele adoptiv al Teresei (7). „Îmi doresc pe mai departe o convieţuire fericită, cum se întâmplă în cazul actorilor Demi Moore, Bruce Willis şi Ashton Kutcher“, spune Roxana Iliescu plină de speranţă. Numai că strălucirea hollywoodiană lipseşte din viaţa vedetei române. Doar pentru moment, căci viitorul se arată promiţător.

Te-ai despărţit de tatăl fetiţelor tale. Care a fost picătura care a umplut paharul? Roxana Iliescu: Am decis să ne despărţim înainte de-a ajunge să ne urâm. Nu eram în stare să ne gestionăm treburile gospodăreşti şi am ajuns astfel să ne mâncăm viaţa unul altuia. Din cauza certurilor noastre, fetele îmi luau apărarea în faţa lui, pe când eu îmi doresc ca ele să crească iubindu-şi tatăl. Amândoi am sperat ca relaţia asta să fie ultima din viaţa noastră. Din păcate n-a fost aşa.

Iubirea şi copiii. Dar n-au fost de-ajuns. Aveam impresia că-l pot schimba. Dar bineînţeles că n-a fost posibil acest lucru.

Sunt, dar la prima ceartă, faci exact invers faţă de cum îi place partenerului. Acum mi-e teamă să încep o nouă relaţie ştiind foarte bine unde se poate ajunge.

Nu. L-am rugat să se mute, pentru că am fi ajuns să ne distrugem complet vieţile. De vara trecută îi tot ziceam să luăm o pauză, dar el nu crede în despărţiri temporare. Însă, acum, când nu mai formăm un cuplu, suntem mai relaxaţi ca niciodată. Se întâmplă ca el să mai rămână peste noapte la noi şi considerăm că e OK, atâta timp cât nu suntem implicaţi într-o altă relaţie. Mai mult de-atât, plecăm împreună în vacanţe şi dedicăm duminica familiei.

Măi, cred că da. Se pare că nu pot să trăiesc nici cu el, nici fără el.

N-am trecut printr-un divorţ în sine, că nu ne-am oficializat niciodată relaţia, dar a fost asemănător. La două luni după naşterea Vanessei, am făcut un act la tribunal prin care să stabilim custodia fetiţei. Am făcut asta din motive practice, ca să pot pleca cu ea din ţară fără să am nevoie de semnătura lui. Am decla¬rat atunci că ne-am despărţit, deşi noi eram bine-mersi împreună, şi i-am cerut simbolic o pensie alimentară de 300 de lei.

Ne-am întâlnit în urmă cu patru ani, la restaurantul unde el era manager şi coproprietar. Teresa avea trei ani atunci şi era ca argintul viu, dar asta nu l-a deranjat pe Nicola, dimpotrivă, l-a încântat. Am aflat că şi el are un băiat, Matteo, de 5 ani, făcut cu o italiancă. După o lună, eram deja mutaţi împreună. După trei săptămâni, am plecat împreună în Italia şi i-am propus să ne căsătorim acolo. S-a cam speriat.

Nu. Dar când m-a cerut apoi el de soţie, n-am mai vrut eu. Şi acum îi spun că dacă nu ne-am luat la începutul relaţiei, probabil o s-o facem în jur de 40 de ani, dacă nu ne găsim pe¬rechea până atunci.

Începusem să mă întreb şi eu dacă e varianta optimă pentru noi. Şi asta cu toate că mă afectase foarte mult faptul că m-am logodit odată în biserică fără să mă mărit ulterior. Atunci, însă, mi-era de-ajuns că făcusem doi copii dintr-o oarecare inconştienţă. Nu voiam să mă şi mărit în pripă.

Eram îndrăgostită de taţii fetelor mele, aşadar să fac copii cu ei mi s-a părut ideal. Doar că m-am grăbit puţin în cazul Vanessei, iar când am născut prima dată eram deja despărţită de tatăl Teresei. Pe Nicola l-am cunoscut pe 1 martie şi în iulie ne doream deja un copil împreună. Am luat-o temeinic, ne-am făcut analizele necesare înainte de-a rămâne gravidă.

N-am avut probleme să rămân gravidă, ci mi-a fost greu să păstrez sarcinile. Ne-am bucurat când rămăsesem însărcinată, dar ponderat, pentru că am stat cu teamă să nu avortez. Descoperisem că numai dacă mâncam îmi trecea greaţa, aşadar, în loc de 12 kilograme cât am luat cu Teresa, am pus 22 la Vanessa. Poate şi din cauza asta, am avut o depresie cruntă, ce a durat mai mult de un an.

Bineînţeles că da! Lui i-am cerut foarte mul¬te. Cum pe timpul primei sarcini fusesem sin¬gură, cât am fost însărcinată cu Vanessa voiam să fiu răsfăţată de partener. Şi nu s-a întâm-plat asta, ceea ce m-a dezamăgit mult. Acum îmi dau seama că aşteptările mele erau prea mari, pentru că nici el n-a primit tot ce şi-a dorit de la mine. Voia alături de el o femeie de casă, iar eu n-am fost niciodată aşa.

Cât am fost împreună, îmi doream să-l fac să se simtă la fel de rău precum mă simţeam eu. Nu mă simţeam îndeajuns de apreciată şi aju¬tată. Consideram că el nu făcea suficient pen¬tru mine, pentru copil. În loc să-mi alunge de¬presia, mi-o adâncea. Şi, ieşind singură din depresie, mi-am dat seama că-mi era bine singură.

Continuarea interviului poate fi citită în revista OK!.

foto: Lazlo Raduly, arhivă personală