Silvia Lăuneanu: ”Am început o altă viaţă”

De la Bucureşti la Vegas sunt mii de kilometri, dar Silvia Lăuneanu (De La Vegas) i-a parcurs într-un timp record. Totuşi, Vegasul n-a fost decât un popas în aventura ei americană, de-a lungul căreia avea să-şi găsească sufletul pe­reche şi să devină mamă la New York. O mare schimbare pentru „fata cu vioara“, care a ple­cat în Statele Unite cu gândul să se reinven­teze profesional. La întoarcerea ei în ţară, am descoperit o femeie la fel de frumoasă şi exu­berantă, pentru care schimbarea prefixului a însemnat o mult visată înflorire.

În formă maximă. Vă vine să credeţi că a născut acum patru luni?

Ce te-a dus în America? Vioara, prietenii?

Silvia Nici una, nici alta. M-a dus dorinţa de schimbare radicală. Eram nemulţumită din toate punctele de vedere. Şi câteodată în via­ţă e bine să nu stai, ci să ieşi din zona ta de confort şi să faci totul de la zero. Şi rişti ca la un moment dat să te trezeşti şi să spui: „Wow, ce fain că am avut curajul să fac aceşti paşi importanţi“. Aşa că am schimbat loc (în cazul meu ţară), iubit, job, stil de viaţă. Şi, în doar câ­teva luni, m-am căsătorit şi am făcut un copil.

Dar de ce America? De ce atât de departe?

Pentru că, în ultimii ani, mi-a plăcut să mă împart între muzică şi sport. Şi auzisem că în America sunt nişte cursuri de tae-bo care mă interesau foarte tare – total contrastant cu vioara mea (râde). Odată ajunsă acolo, am vă­zut un anunţ pe internet de la o sală de sport, Equinox, care m-a intrigat foarte tare, deşi eram acolo doar cu viză turistică. Ulterior am aflat că Equinox e o adevărată corporaţie în America şi a intrat şi în Europa, la Londra. Şi am zis: „Wow, unde am nimerit! Hai să văd despre ce este vorba.“

Dar de când e povestea cu sportul?

Am predat, timp de opt ani, la o sală tae-bo şi kombat fit în Bucu­reşti. Şi, cum eram într-o formă fizică foarte bună, am zis să merg la acest interviu, pentru a câştiga experienţă. Spre surprinderea mea, am trecut de toate cele trei etape ale intervi­ului. Ultima etapă consta în proba practică, unde ei voiau să vadă cum vorbesc cu oamenii, cum predau disciplina, cum mă mişc, dacă ştiu să fac un curs antrenant. Şi culmea, l-am luat şi pe acela! Cred că prezenţa scenică m-a aju­tat foarte mult, pentru că ceilalţi se pierdeau în faţa oamenilor, n-aveau spontaneitatea pe care eu am câştigat-o după foarte mulţi ani pe­trecuţi pe scenă. Asta, plus imaginea, pentru că eu eram un pic diferită faţă de ei şi cred că şi asta i-a atras. Problema este că, după euforia câştigării interviului, a venit momentul an­gajării în care eu m-am simţit atât de prost că trebuie să le spun: „Ştiţi, eu nu am asigurare socială, nu am permis de muncă, pentru că eu, de fapt, am venit să fac aceste cursuri. Aşa că nu puteţi să mă aşteptaţi să-mi pun actele în ordine?“. Şi am avut noroc şi m-au aşteptat.

Te-au ajutat să obţii mai repede actele, eventual cu o scrisoare de recomandare?

Puteau să ajute, dar de obicei ei nu se impli­că în astfel de lucruri. Iar eu m-am gândit iniţi­al să aplic pentru o viză pentru artist/sportiv/ abilităţi speciale, care ar fi urgentat dosarul. N-a fost cazul, pentru că între timp eu îl în­tâlnisem pe Sorin, iar relaţia noastră a evoluat atât de repede, încât el m-a convins să nu mai aşteptăm şi să ne căsătorim imediat. Şi pasul acesta a rezolvat automat şi problema actelor.

La cât timp s-au întâmplat toate?

Totul s-a întâmplat foarte repede. Eu am plecat în ianuarie din ţară, iar în martie am spus „Da!“ la primărie. După două luni, acte­le au fost gata şi m-am angajat la Equinox ca personal trainer. Bineînţeles că am început să caut şi studiouri unde să pot face muzică, pentru că asta e meseria mea de bază, dar fi­ind foarte realistă mi-am spus să merg pe nişa pe care am găsit-o şi să încerc să văd care e mersul lucrurilor acolo. Întâmplarea a făcut să dau peste un impresar din echipa lui Adele. Ne-am întâlnit la câteva party-uri, i-am arătat ce am făcut până acum în România şi el mi-a dat ideea să fac nişte înregistrări la vioară, nu vocal – pentru că este mult mai uşor să intri ca instrumentist acolo. Aşa că am venit în Ro­mânia să fac acele înregistrări, urmând ca mai apoi să găsim nişte colaborări.

Un nou capitol. Silvia a revenit în ţară nu doar cu Alexandru, ci şi cu noi proiecte muzicale.

Deci asta te-a adus acasă.

Asta, dar şi Alexandru, care s-a născut în februarie. (zâmbeşte) Acolo fiind singură cu el, mi-a fost teribil de greu şi am zis să vin acasă, unde am prietenii şi familia. Am apelat şi la o bonă, ca să mă pot concentra să fac acele înre­gistrări. O să stăm aici până ce bebe mai creşte puţin şi anul viitor mergem înapoi în America.

O iei şi pe mama ta cu tine?

Nu cred c-o pot convinge să zboare. Îi e tare frică de avion! Şi am o reală problemă cu asta, pentru că mama e bolnavă, a avut un accident vascular foarte grav şi necesită îngrijire. Eu am fost mamă pentru mama mea de la 22 de ani, de când a murit tata, şi am fost foarte în­grijorată pentru ea cât am fost plecată.

Cumva, eşti în cel mai bun moment al vieţii tale, dar eşti şi ruptă în două.

Da, dar întotdeauna eşti fragmentat când te muţi dintr-un loc. Iar, pentru mine, aici a ră­mas toată viaţa mea. Acolo am început, prac­tic, o altă viaţă. Dar şansa mea cea mare este că pot s-o iau oricând de la zero.

Dar cum te-a lăsat Sorin să pleci?

A venit cu mine şi cu Alexandru, ne-a in­stalat, a văzut că totul este în regulă şi s-a în­tors momentan, pentru că are acolo un proiect foarte important care-i solicită prezenţa. Deci, o vreme, o să facă naveta Bucureşti-New York, pentru că pregătim şi botezul, care o să fie pe 12 august. O să fie cu relaxare, cu băiţă, cu dis­tracţie... Nu vrem să fim rigizi, cu tot felul de cocuri de nuntă şi haine de gală. Cine vrea să facă baie, să vină cu costumul de baie la el!

Urmează şi cununia religioasă?

Iniţial, ne gândisem să o facem odată cu botezul, dar între timp s-au întâmplat foarte multe lucruri şi deocamdată o să facem doar botezul. Iar la anul, culmea!, o să îmbrac rochia de mireasă. (zâmbeşte)

Şi o să-i faci invidioşi pe foştii tăi iubiţi, care au ratat momentul.

Am avut relaţii atât de lungi – de 11 ani, de 7 ani – dar niciuna, într-adevăr, nu s-a concreti­zat la altar. Când am plecat la New York, a fost o despărţire foarte grea de fostul meu iubit, Mihai. Dar a fost o decizie pe care am luat-o pentru că simţeam că mă învârt într-un cerc şi nu reuşesc să construiesc nimic.

Am citit că, nevenind la timp cererile în căsătorie, cât erau fluturaşii aceia în stomac, tu n-ai mai vrut să ajungi la altar.

Exact, pe mine dacă nu mă prinzi în prima fază s-a terminat! (

)

La 40 de ani, şi-a împlinit toate visele, devenind mamă şi soţie departe de ţară, tocmai în Statele Unite.

Cum e să ai fluturaşi în stomac la 40 de ani?

A, este complet natural! Eu cred în dragos­te extraordinar de mult. Aşa că şi la 60 de ani poţi avea fluturaşi în stomac.

Îi mai ai?

Da. Şi simt că am făcut alegerea potrivită. Sorin e un tip deosebit, a plecat din România în urmă cu 18 ani, a fost pilot militar, iar acum este inginer IT şi pilot privat. Are un caracter fantastic şi e un om minunat. Şi îi tot spuneam: „Cum, naiba, te-am găsit eu pe tine singur? Ne­însurat, fără copii, fără obligaţii.“ Pentru că el are 47 de ani. La care mi-a spus: „Cred că ai avut noroc“. (

) Şi aşa e! Noi ne ştiam din 2013, când ne-am întâlnit în Centrul Vechi din Bucu­reşti, dar eu eram atunci într-o relaţie. El mi-a povestit, ulterior, că m-a remarcat şi că a între­bat de mine, dar aflând că sunt cu cineva, n-a insistat. Iar, când ne-am revăzut, mi-a spus: „Ştii că, atunci când ne-am cunoscut, eu mi-am în­chipuit cum ar fi să am o familie cu tine?“. Cred că a transmis, cumva, universului semnale, iar lucrurile s-au derulat cu viteza luminii. Şi a ieşit şi bebele nostru, care e foarte voios şi drăgălaş. Am avut o sarcină fantastică la 39-40 de ani!

Unde ai ascuns-o?

Am avut noroc că nu m-am îngrăşat mult, dar m-am şi distrat făcând poze din faţă pentru Face­book şi poze din profil pentru colecţia mea perso­nală. Fanilor le puneam poze de la sală, iar priete­nelor le trimiteam pe cele cu burtica. (

) Nu voiam să se ştie că sunt însărcinată. Şi n-am ştiut că sunt pregătită să devin mămică, până în mo­mentul în care sarcina s-a dezvoltat şi simţeam atâta viaţă în mine. „Wow, deci despre asta vor­beau toate nebunele alea de mămici!“ (

)

Cum ai născut?

Prin cezariană, dar asta pentru că aşa am vrut eu, nu pentru că aş fi avut o sarcină cu probleme. M-am dus cu un curaj nebun, a trebuit să-mi facă de două ori anestezie, pentru că prima n-a prins. Operaţia a decurs foarte repede, vreo 25-30 de minute cu totul. După şapte minute, bebele era pe pieptul meu, iar după operaţie m-am refăcut total şi foarte repede, fără durere, fără stres. Pielea mea arată foarte bine, dar nu vrei să ştii cât ulei de cocos şi de măsline am turnat pe mine! (

) N-am vrut să fac vergeturi sau celulită. Şi încă nu m-am apucat de sport!

Cum te înţelegi cu familia lui Sorin?

Foarte bine. Au fost şocaţi când m-au văzut prima oară. Părinţii lui sunt în vârstă, 84 tatăl, 77 mama, şi mă cunoşteau mai mult după părul lung. Nu le venea să creadă când le-am intrat în curte. „A, pe fata asta o ştiu de atâta vreme!“

Deci mai aveţi ceva în comun, că şi tatăl tău era în vârstă.

Da. Şi tatăl meu, înainte să moară, îmi tot spunea: „Eu n-o să mor până n-am să-mi ţin nepoţelul în braţe“. Tot timpul zicea „nepoţelul“, niciodată „nepoţica“. Iar eu mi-am dorit mereu băieţel şi uite că aşa a ieşit. Şi aş vrea atât de mult ca Alexandru să semene puţin cu tata, să ia ceva şi de la el. O să vedem...

La un moment dat, ai spus că ai vrea doi copii.

Sorin îşi mai doreşte un copil, dar eu nu sunt la fel de hotărâtă, vreau să vedem întâi cum ne descurcăm cu un copil. Atunci am spus că vreau doi copii pentru că eu am fost singură la părinţi şi mi-aş fi dorit să am un frate. De fel, eu am fost foarte băieţoasă, tunsă periuţă până în clasa a opta, plină de julituri, mi-am spinte­cat sprânceana de trei ori... La un moment dat, mama chiar se întreba către ce să mă orienteze, sport sau muzică. Bine că şi muzica, dacă o faci la nivel de performanţă, e ca un sport – eu toată copilăria am fost la concursuri de vioară, vreo 35 la număr, şi am în sânge competitivitatea.

De când ai revenit, te-ai întâlnit cu Daniel Robu, partenerul tău de trupă?

Da, bineînţeles. Am păstrat tot timpul legă­tura şi a ştiut şi despre sarcina mea, şi despre Sorin... Ne-am întâlnit recent şi i-a adus hăinuţe lui Alexandru. Tot cu el voi lucra şi acum în noul lui studio şi sunt foarte fericită că vom face asta, pentru că profesional ne-am completat foarte bine mereu.

Angajatorii tăi americani te-au auzit cântând?

Ei n-au ştiut mult timp cu ce m-am ocupat eu în România, dar au descoperit singuri pe inter­net. Şi într-o zi, când am ajuns la sală, au început toţi să mă aplaude. „Mamă, Silvia, tu nu ne-ai spus nouă cine eşti tu, cât de mare şi cât de gro­zavă eşti tu ca vedetă!“. Iar eu nu ştiam cum să-i mai potolesc şi să le spun că sunt un om normal. Erau atât de încântaţi că m-au descoperit, că mi-era jenă de atâtea complimente şi mi-aş fi dorit să fiu anonimă cum eram la început, să nu mă trateze altfel decât până atunci.

De ce ţi-a fost cel mai dor cât ai fost plecată?

De scenă. Pentru că timp de un an de zile n-am urcat pe scenă şi sunt obişnuită să fiu în concerte. Acum sunt încărcată de energie bună, pozitivă, şi abia aştept să fac piese noi şi să fiu în faţa publicului.

foto: sorin stanA; make-up: gabriela furcelea/abacademy.ro; stilişti: madena pasăre, ioana capanu; vestimentaţie: iza van dee, steve maden/magazin collective.