Stela Popescu: „E prima oară când îmi place să mi se spună «mamaia»“
La 77 de ani, doamna Teatrului de Revistă debordează de energie, încă de la primele cuvinte ale interviului. Este energia cu care joacă şi primul rol mare de lungmetraj, după o pauză de 19 ani, în comedia „Mamaia“, interpretând-o pe Matilda cu aceeaşi creativitate şi poftă de viaţă care o caracterizează şi-n afara scenei
La 77 de ani, doamna Teatrului de Revistă debordează de energie, încă de la primele cuvinte ale interviului. Este energia cu care joacă şi primul rol mare de lungmetraj, după o pauză de 19 ani, în comedia „Mamaia“, interpretând-o pe Matilda cu aceeaşi creativitate şi poftă de viaţă care o caracterizează şi-n afara scenei
Noua comedie românească, pe marile noastre ecrane din 19 aprilie, este un scenariu perfect croit pe cotidian. „Bine ancorată în realitate“, după cum povesteşte cea mai iubită actriţă din teatrul românesc. Este povestea bătrânei Matilda, interpretată parcă mai simpatic ca niciodată de o Stela blondă şi plină de umor, care se confruntă cu un rechin imobiliar, Tănase (Valentin Teodosiu), când acesta vrea să-i fure casa. Doar că „mamaia“ îşi apără proprietatea cu mai multă imaginaţie şi voinţă decât s-ar crede, ajutată fiind de o tânără surprinzătoare (Mădălina Anea), dar şi de vechii ei prieteni. Cu zâmbetul său consacrat, Stela ne vorbeşte despre hazul de-a juca şi-acum alături de vechii colegi, despre revelaţiile de pe platourile de filmare, dar şi despre câteva dezvăluiri privind rolul de mamă şi bunică adoptivă, mândră de fetele sale artiste, la rândul lor. Bonus: o lecţie despre noroc, primită de undeva din Basarabia.
Am înţeles că e primul rol principal de la „A doua cădere a Constantinoplului“, din 1994?
Da, primul rol principal. Eu nu prea am avut roluri mari de film, din cauză că am avut notorietate de foarte tânără. Tot timpul se confunda personajul cu mine, ca vedetă, şi a fost o perioadă în care nu prea se făceau comedii. Puteam să fac filme muzicale, dar la noi nu s-au făcut… Şi timpurile erau de aşa natură.
Ce v-a plăcut la rolul Matildei, din „Mamaia“?
Mi-a plăcut că e o comedie foarte bună, bine ancorată în realitate. Eu nu sunt o visătoare, nu-mi plac lucrurile care zboară pe câmpii. Mi-a plăcut că Matilda e o femeie puternică, care ajunge într-o situaţie grea, care reuşeşte cu umor şi pasiune să rezolve problemele. Apropo, ca glumă: fetele mele, atât fata cât şi nepoata, ca să râdă de mine, tot îmi zic „Mamaia, mamaia, hai că vine mamaia“. „Ei mamaie!“… E prima oară când îmi place să mi se spună „mamaia“. În plus, Matilda e o femeie mai în vârstă, am schimbat şi look-ul, pentru că rolul trebuie să fie real, adevărat. Şi atunci, am început cu o perucă blondă şi puţin fard, nu prea mult, că e un personaj special, firesc, un om de pe stradă. Şi-am lucrat într-o echipă extraordinară. Alma Bacula (n.r. producătorul) este o fată de o fineţe şi o drăgălăşenie extraordinare. Iar Jesús del Cerro (n.r. regizorul) domnul care face filme la noi în România este calm, e simpatic, are umor, ştie să te îndrume. Partea mea de rol am făcut-o în 14 zile. Deci repede! Repede! Dar s-a lucrat foarte strâns. Au fost zile când am început la opt dimineaţa şi am terminat la unsprezece seara.
Scenariul e semnat de Collin Jay Blair, regizat de Jesús del Cerro. Comedia va fi difuzată şi-n alte ţări?
Păi toate filmele româneşti sunt sau ar trebui difuzate, doar de ce participă la atâtea festivaluri? Aşa trebuie, să câştige. Te duci acolo cu filmul tău, la castinguri, şi dacă e ales, îl cumpără. Sigur.
Cu Valentin Teodosiu, acest rechin imobiliar, duceţi un „război“ plin de umor. Cum a fost să jucaţi împreună?
Noi suntem colegi de teatru de-o veşnicie, aşa că nu a fost nicio noutate. Şi amândoi suntem meseriaşi serioşi, nu avem probleme. E puţin mai altfel la film, pentru că se joacă mai natural. Teatrul e mai îngroşat. Aici, trebuie să te creadă publicul. Şi m-am înţeles foarte bine cu el. Şi cu Adrian Văncică, am avut o revelaţie în film, va ajunge şi el un mare actor. Mare! E extraordinar.
Şi, ce urmează după „Mamaia“?
Am fost la două echipe care fac pentru HBO un film, unde s-ar putea să joc chiar rolul meu, de vedetă de teatru şi am făcut un episod-pilot pentru un serial la Antena. În principu, am discutat cu regizorul, ne-am pus de acord, dar nu am început încă cu ei.
Sunteţi foarte cunoscută şi iubită atât în România, cât şi în diaspora. V-aţi gândit vreodată să plecaţi definitiv din ţară?
Am avut 2.564 de ocazii să plec din ţara asta! Nu pot. Nu mi-a trecut prin cap niciodată. Plec cu mare plăcere mâine, dacă îmi spui că plecăm în Brazilia. Şi după două săptămâni, vreau acasă. Eu am făcut toate cele cinci continente, 31 de capitale ale lumii. Dar după două săptămâni vreau acasă! Plecăm în Irlanda, acum, pe 30 mai, am venit de la Budapesta… Ăsta-i avantajul de-a călători, vezi multe lucruri interesante. Călătoria îţi deschide mintea,, îţi deschide sufletul, devii mai bun, mai ales când eşti închistat în ale tale. Noi, eu şi familia, facem, de două ori pe an, „programul RABLA“ – aşa l-am botezat eu. (râde) Este un program de excursii pentru bătrâni, costă 390 de euro: şapte zile, masă, casă, avion. Şi acum plecăm pe Coasta Maltei, pe 24. Am avut noroc de mică, să mă cunoască lumea şi să mă aprecieze: „Uite-o pe Stela!“. Şi când lumea te ştie şi-ţi zâmbeşte dimineaţa, cum să te duci într-o ţară în care nu se uită nimeni la tine, nici cu coada privirii măcar?
Câştigaţi mai bine din actorie înainte de Revoluţie sau sunteţi mai mulţumită acum?
Faţă de cum se trăia atunci, câştigam mai bine, dar numai pentru că eram foarte harnică. Aveam foarte multe spectacole în afara teatrului, spectacole ocazionale, se făceau foarte multe. Pe vremea aceea, toate Casele de cultură au avut o finanţare, era nevoie să-şi câştige salariile singure. Atunci trebuia să facă act cultural pentru a lua bani, vedetele făceau spectacole şi umpleau sala şi, într-o zi cu două spectacole, îşi plăteau salariile pe o lună. Aşa se câştiga. Iar mie îmi dădeau pe un spectacol cât îmi dădeau la Teatrul de Comedie pe o lună. Dar ce-mi place meseria asta! Ştii ce mi-a spus mama mea? O vorbă de filosof. I-am zis: „Mamă, tu n-ai vrut să mă fac actriţă. Eram grăsuţă, dezordonată, jucam fotbal. Deci mama numai la asta nu se gândea: „La munţi cu tine, silvicultura te mănâncă!“. Dar i-am zis: „Vezi, mamă, tu n-ai vrut să mă fac artistă, dar uite că…“. Şi-mi răspunde: „Ai avut noroc că ţi-o ieşit!“. Genială replica. Poţi să faci toată viaţa tot ce trebuie şi să nu se uite nimeni la tine. Sau să fii Florin Piersic.
Uitându-vă în urmă, ce a însemnat pentru dumneavoastră cuplul Stela-Arşinel şi cum îl vedeţi de-acum încolo?
Noi jucăm la Teatrul Tănase de-o viaţă, de vreo 35 de ani. Din ‘77, am început să joc cu Arşinel, până în zilele noastre. Am avut noroc că am avut un textier bun, care să scrie lucru cu miez şi cu haz, până ieşea o piesă. Şi atunci, având un scriitor bun, eu şi Arşinel am făcut lucruri excelente. Noi ne-am născut ca actori odată cu înfiinţarea Televiziunii române, era o şansă extraordinară, că lumea se uita la tine ca la o icoană. Eram tineri, frumoşi toţi, cântam, dansam, şi atunci lumea ne-a perceput imediat şi am devenit importanţi.
Aţi simţit vreodată nevoia să vă retrageţi de pe scenă, să renunţaţi la tot pentru altceva?
Cum să renunţ? Dacă ţi-am spus că mi-a ieşit! (râde)
Nu aţi dorit copii, cât aţi fost căsătorită cu domnul Puiu Maximilian, dar aţi adoptat-o pe nepoata dumnealui, Doina. Cum e ea ca fiică?
Da… El a fost scriitorul nostru cel mai important, avea acest talent extraordinar să facă teatru adevărat. Şi am avut o căsnicie foarte fericită! Am adoptat-o pe Doina Maximilian, fata fratelui lui, şi am o nepoată splendidă, de asemenea. Nepoata are 27 de ani (n.r. Stanca Radu), e tot regizor de film. N-a crezut că va lucra tot în domeniu, mi-a fost frică. Eu cred că e riscant, ca femeie. Dar până acum a luat premii la festivalurile NexT şi TIFF. Acum e la Hollywood, la un curs de scenaristică. O să vină şi o să-mi povestească, o să-mi spună ce-a învăţat. Se descurcă foarte bine amândouă, nu-mi cer ajutorul decât atunci când trebuie.
Dar dumneavoastră, ca mamă şi bunică, cum sunteţi?
Cum să fiu… N-a fost nevoie să mă duc niciodată la ele la şcoală, nu a fost nevoie! Dacă mă cheamă fetele pentru ceva, se întâmplă atunci când niciuna nu mai poate să rezolve problema, îmi cer ajutorul când trebuie. Cum să fiu altfel decât mulţumită de ele? Sunt copii buni, să le dea Domnul puţin noroc... Au fost harnice amândouă. Sunt foarte mulţumită de ele!
Ce mare dorinţă aveţi acum?
Una singură: să fiu sănătoasă ca să joc până la 100 de ani!