Teo Trandafir: ”Întotdeauna am fost vulnerabilă”

Să exişti la televizor atâta vreme nu e la-ndemâna oricui. Să fii viu la televizor e şi mai complicat, dar, o să vedeţi din interviu, să fii viu în general nu e puţin lucru. Am cunoscut-o pe Teo în urmă cu mulţi ani, când am făcut un interviu care nu s-a înregis­trat. Ea tocmai plecase de la ProTV şi se lupta cu realitatea care-i spunea atunci nemilos că oamenii dacă nu sunt puşi sub un brand, da­că-i laşi să fie ei, la televizor nu sunt mare lu­cru. Eu i-am pus nişte întrebări tăioase, despre care vă spuneam că nu s-au înregistrat. Are şi lumea felul ei de a regla lucruri. După zece ani, m-am reîntâlnit cu Teo, pe care haide s-o considerăm un om bun din vieţile noastre. De data asta s-a înregistrat.

Teo trage linie după evenimentele din viaţa ei de până acum. Dar, mai ales, ca de obicei, merge mai departe

În ce perioadă a vieţii tale stăm de vorbă acum, dacă ar fi să faci un stop-cadru, ca să vorbim ca la televizor?

Teo Cred că e una dintre perioadele bune. Am ajuns aici foarte greu. Am făcut multă autoe­ducaţie şi smerenie. Consider că fiecare om e o piatră pe care el însuşi trebuie s-o şlefuias­că, până când ajunge la forma cea mai apropi­ată perfecţiunii. Până acolo îţi dai de multe ori peste mâini. Ieri vorbeam cu un prieten des­pre păcatul de moarte care ne ucide pe toţi, vorbeam despre vanitate.

Cu Mircea Badea sau cu cine vorbeai despre vanitate?

Nu. Vanitatea e şi lipsa de transparenţă a oamenilor în a învăţa ceva. Treceam pe lângă nea Sandu mai devreme şi am convingerea că şi el ar avea ceva să ne spună aici, ceva ce ni­ciunul dintre noi nu ştim. Dar noi refuzăm să înţelegem asta şi ne raportăm la false valori.

Sigur că e greu să vorbim despre valori, când ne ocupăm cu divertismentul televiziunii de acum.

Dar dă-l naibii de divertisment! Vorbeam despre mine, nu despre divertisment. Aici am ajuns eu, la a înţelege că am de învăţat de la toată lumea câte ceva.

Totuşi, televiziunea şi succesul ei presupun vanitate.

Nu, televiziunea presupune că trebuie să înţelegi exact ce eşti, adică un măscărici, care se scălâmbăie să distreze oameni. La televizor nu poţi greşi, nu poţi ucide oameni.

Poţi să plictiseşti.

Şi omul va schimba programul. Tu nu ai nicio putere, puterea e în mâna celui care te vede, el deţine vanitatea. Tu trebuie să ai lipsa de vanitate şi să pricepi că eşti doar un măs­cărici de la televizor.

În tot parcursul tău, ai avut probabil momente în care te-ai luptat cu vanitatea.

Tot timpul, pentru că mi se pare oribilă.

Ţi s-a părut tot timpul oribilă?

Da, pentru că am văzut-o. Lucram cu oa­meni care aveau senzaţia că au inventat Pla­neta. Şi eu mă întrebam asta: ce-a făcut omul acesta de are impresia acestei importanţe? De ce nu răspunde omul acesta la salut? Dan Dia­conescu, de exemplu, nu răspundea niciodată când îl salutam. Niciodată! Şi am insistat!

Asta când eraţi colegi la Tele 7 Abc.

Da, prin 1994. Omul ştia exact cum se în­tâmplă cu Universul.

Adrian Sârbu răspundea la „Bună ziua“?

Absolut, fără excepţie. Răspundea oricui avea curajul să-i spună „Bună ziua“. Problema lui era - şi probabil este în continuare - faptul că oamenii se tem de el şi fug ca nişte şobolani când apare. Mi-a zis: „Vino să-ţi arăt“ şi m-a luat de braţ pe culoarele ProTV-ului. Fugeau ca gândacii de bucătărie când se aprinde lu­mina. Omul era zâmbitor. „Mă duc şi eu la o petrecere, toţi sting ţigările şi vorbesc elevat pe voce joasă“.

Păi, şi tu nu erai dintre cei care se temeau de Adrian Sârbu?

Ba da, cum să nu fiu?

”Cândva semănam cu Oprah, care a auzit de mine şi mi-a trimis un album cu autograf”

Deci şi tu o luai la fugă pe culoarele ProTV-ului...

Nu, pentru că dacă te temi de el, te simte. Dacă, însă, te temi suficient cât să te dai la el, te respectă. Îi plac adversarii redutabili.

Şi când apăreai tu, nu o luau oamenii la fugă şi de frica ta?

Ba da. Şi acum. „Dacă aude Teo, ne face nu ştiu ce…“. Asta e una dintre teoriile mele de bază: dacă ai putere, n-o fo­losi.

Asta e definiţia biblică a puterii, s-o ai, să poţi şi, totuşi, să n-o faci.

Da, despre asta e vorba. Pune un prost primar şi pri­mul lucru pe taică-su îl rade.

Dar frica ta cea mai mare care ar fi?

Suferinţa fizică.

În urma a ceea ce ai păţit? Sau şi înainte tot asta era.

Nu, înainte nu-mi dădeam seama cât se poate suferi şi cum trăieşti suferinţa fizică în interior. De atunci mai am o teamă, să nu mai fiu vreodată captivă într-un corp care să nu poată să reacţioneze şi eu să gândesc perfect.

Deci cumva, rememorând, asta ai păţit.

Da, nu puteam să... nimic.

În acest moment problemele tale de sănătate s-au rezolvat?

În măsura în care sunt şi ale tale, ştii ce zic? Tu, în momentul ăsta, te poţi prăbuşi cu pan­creatită.

Suntem foarte fragili.

Dar vanitoşi.

Teama de insucces, Teo.

Insucces profesional?

Absolut.

Să ştii că am avut, cel puţin de la Kanal D am luat bătaie de la foarte mulţi. Am luat bătaie la început şi la ProTV, în primii ani am luat bătaie de la reluarea telenovelei de pe Acasă TV. Dar întotdeauna, şi aici, şi acolo, am avut parte de susţinere. Când m-a angajat aici, domnul Haluk, preşedintele companiei, mi-a zis aşa: „Vreau să ai încredere în mine şi să ştii că noi pornim aici la un maraton, nu e o cursă scurtă. Dacă se întâmplă ceva, mergem mai departe“. Şi am făcut „răuţ“ la început. Când am făcut cel mai rău, mi-a adus prăjituri. Fireşte că vrei să-i arăţi omului care îţi arată blândeţe că apreciezi.

Ai avut senzaţia că n-o să-ţi iasă?

O aveam, da. Şi la Pro a fost acelaşi lucru. Când am început noi acolo, slotul acesta nu exista. Am venit după un serial, trei puncte de rating făcea serialul, trei puncte făceam şi eu. Dar „Betty cea urâtă“ difuzată pe Acasă mă cam „zmintea“ în reluare. M-am dus la Sârbu şi l-am rugat să mute telenovela. Zice: „Nu mă duce tu la Ruxandra să-i spun aşa ceva…“.

Ruxandra Ion, şefă la Acasă atunci.

Da. Dar mi-a zis aşa Sârbu: “Tu aştepţi să se mărite Marimar sau cum o cheamă. Că la un moment dat se mărită. În secunda în care simţi că dă să se mărite, îţi aduni toate forţele şi loveşti imediat. Începutul noului serial tre­buie să te prindă în forţă“. Aşa am făcut şi aşa a fost. Şi am mai învăţat un lucru: dacă un post de televiziune are ceva foarte tare, nu te bate. Stai cuminte, aşteaptă când o să aibă ceva mai slab şi atunci trebuie să lo­veşti. Întotdeauna Revelionul va fi al Antenei 1. Ştim asta de când eram mici.

Şi ProTV-ul nu se bate.

Nu ştiu ce face ProTV-ul. Ştiu ce aş face eu.

Ce ai face?

Aş sta şi aş difuza frumoase filme. Dar a doua zi aş lovi eu.

Şi atunci mie îmi vine să te întreb: „Cătălin Măruţă“…

Ce-i cu el?

E cel care ţi-a luat locul la ProTV.

Nu mi-a luat locul, eu am plecat înainte. E ca şi cum un bărbat ar divor­ţa de o femeie, el s-ar recăsători şi mireasa ar părea că a luat locul.

Se punea problema competiţiei între tine şi el. El era Marimar.

Orice slot orar are competiţie. Lucrăm într-un business în care încercăm să facem nişte bani. Acum, la sfârşitul zilei, există trei aspec­te, succesul, vanitatea şi banii. Eu nu ştiu cât face Cătălin, eu îmi doresc foarte mult să fac un leu mai mult decât el. Şi, mai nou, audien­ţele asta demonstrează.

”Am pierdut încrederea în oameni. Eu nu mai cred până nu văd”

A fost momentul acela în care exista impresia că te poţi întoarce la ProTV.

Aşa…

Există în continuare?

Există posibilitatea să plec la CNN. Nu m-a solicitat nimeni şi n-am avut nicio discuţie cu cei de acolo. El e bine acolo, eu sunt bine aici.

E ostenitoare lupta asta a televiziunii de a aştepta ratingurile în fiecare dimineaţă? Sau, altfel, mai e ostenitoare pentru tine?

Da’ cum?

Mai pui la suflet?

Mor, e primul lucru dimineaţă, la 9 fără zece. Ce am făcut, ce-a făcut, ce-a avut, ce am avut şi cum a fost.

Spre diferenţă de concurenţa din altă meserie, aici te face s-o iei cumva şi foarte personal. Ţi se spune că nu mai eşti interesant.

La un moment dat te gândeşti, dar asta fă­ceam şi când eram mai tânără. Mă gândeam: „Poate sunt prea grasă, poate sunt prea imo­bilă, acum poate sunt prea bătrână, atunci poate eram prea tânără“ şi tot aşa.

Cel mai tare în ceea ce s-a vorbit despre tine m-au deranjat constatările fizice. Tu nedevenind celebră pentru fizicul tău, chiar ar fi trebuit să fie irelevant.

Asta am zis şi eu, nu m-am dat niciodată lebădă pe gard. Nu m-am dat Andreea Marin, Mihaela Rădulescu sau mai ştiu eu cine. Eram ceea ce Radu Anton Roman numea „vedetă atipică“. La început, fizicul a fost un avantaj, nu m-a suspectat nimeni că aş fi amanta cui­va. Cine să se dea la o balenă? Deci era clar că am ajuns acolo cumva meritoriu. Când cine­va constata că sunt grasă, mă miram: am zis eu cumva altminteri? Ba chiar, la un moment dat, când eram la Pro, se schimbase decorul şi am rugat-o pe Andreea, producătoarea mea, să nu-mi pună scaun din acela de re­gizor, că nu-mi intră fundul ăsta. Să-mi pună un scaun obişnuit. Femeia a uitat, eu m-am enervat rău, m-am aşezat cum am putut pe scaunul de regizor şi, când a trebuit să mă ridic să mă duc la următorul invitat, m-am ri­dicat cu tot cu scaun. Atunci m-am apucat de slăbit, undeva prin 2001, şi am slăbit 60 de kilograme.

Enorm!

Am zis să vedem, acum ce mai e? A făcut Găinuşă o glu­mă, care mi s-a părut atât de rea, dar i s-a întors. Că aşa e în viaţă! Zice: „Ştiu că aştepţi să-ţi spun asta de mult, eşti slabă, Teo! Foarte slabă!“. Am plâns două săptămâni. N-am să uit asta câte zile oi avea. Deci dacă eram grasă, era Mistreţul care mă imita. Când am slabit, eram: „Eşti slabă, Teo“. Ăştia sunt oamenii.

La un moment dat, pleci, se opreşte televiziunea şi rămâi cu fiica ta, alături de care trăieşti. Lumea a ţinut-o minte ca fiind foarte isteaţă.

Acum e şi mai isteaţă. Şi a devenit mai introspectă, mai profundă şi mai înţelegătoa­re, se face că nu vede lucruri, prefer să nu mai judece. Îna­inte judeca. Şi i-am arătat că oamenii nu se judecă după ce au şi ce nu au. Aşa judecă mulţi colegi ai ei.

Practic, mercantil. Probabil e şi la o şcoală…

Nu, a fost. Acum e la o şcoa­lă de cartier, normală. Doi ani a fost la Şcoala Americană, să înţeleagă multiculturalismul. Acum e în clasa a şaptea, la o şcoală de cartier.

Ce ştie mai important de la tine, Teo?

Că nu trebuie nimic în viaţă, dacă nu ţi se explică de ce, nu faci.

E viaţa ta de acum ce ai sperat că va fi când ai luat-o pe drumul ăsta?

Eu nu mi-am făcut nicio proiecţie. Imaginează-ţi cu mintea ta de copil că vei ajunge „doamna Teo“. Eu am pornit ca vânzător la o tarabă. Vindeam mica publicitate la o tarabă în magazinul Eva. Apoi am vândut la prima agenţie de turism din România bilete de tratament şi odihnă, pentru că ştiam limba franceză şi agenţia era france­ză. Apoi am fost secretară dac­tilografă la Fun Radio Bucureşti, apoi am devenit directorul radi­oului şi abia apoi am plecat la ProFM, Radio 2M Plus, Tele 7, Antena, ProTV şi acum Kanal D. Dar eu am început la acea tarabă. Mi-am dat masterul în limba arabă pe vremea aceea. L-am luat cu 10 şi m-am întors la tarabă cu diploma în mână. Şi am continuat să vând. M-am dus la colega mea de la sticlărie, zic: „Fii atentă de ce am întârziat, hai să sărbă­torim“. Şi am sărbătorit bând un suc în toaleta magazinului Eva. Am plâns, m-am bucurat şi mă uitam la oamenii care veneau acolo şi mă priveau expeditiv şi cu dispreţ. Şi mă gândeam: „Dacă ar şti ei că eu am terminat facultatea de limbi străine cu notă ma­ximă…“. Atunci am învăţat să nu mai judec după aparenţe.

Ce ai pierdut azi, când eşti celebra prezentatoare Teo Trandafir, din ce erai atunci?

Profesional sau personal?

Din felul tău de a fi, deci ambele.

Am pierdut încrederea în oameni. Eu nu mai cred până nu văd. Am crezut mult în oa­meni şi mi-am furat-o magistral. Mi s-a spus tot ce mi se putea omeneşte spune de că­tre oameni care m-au părăsit apoi. Lucruri de genul: „Nu pot să trăiesc fără tine!“. Şi am crezut.

Divorţul tău a fost un moment în care ţi-ai pierdut încrederea în aşa ceva.

Ulterior, da. Am înţeles că tot ce mi se pu­tea spune omeneşte, mi s-a spus. Întotdeau­na am fost vulnerabilă, de teama de a nu rata momentul, îmi ziceam: „Acum e momentul“. Nu mai sunt aşa. Mă întreb: „Dar dacă nu e acum momentul?“.

Dintre lucrurile care-ţi sunt grele, ce-ţi e cel mai greu acum?

Cel mai greu îmi e să trăiesc în vacanţă. Înainte de fiecare sezon intru în spital. Înce­pe spaima. Întotdeauna am avut asta. Când eram mică îmi era frică să nu mă dea Sârbu afară, acum că nu o să mai pot.

Că n-o să mai poţi să fii acea vedetă de succes.

Da, că o să mi se întâmple, că n-o să mă mai vrea pia­ţa, că o să se schimbe algoritmul. După trei zile mă duc la o perfuzie şi sunt gata.

Nu e o metaforă?

Nu.

Asemănarea asta a ta cu Oprah…

Nu. Asemănarea mea este cu Ellen DeGeneres. Cândva, semănam cu Oprah, deşi eu nu ştiam de ea şi Sârbu mi-a interzis să mă uit la ce face. Mi-a zis că o să-mi strice mâna. Că o să vreau să fiu ca ea. Doar că Oprah a auzit de mine şi mi-a trimis, pot să-ţi dau poză pe WhatsApp, un album cu autograf şi înregis­trările ei. Nu le-am deschis nici în ziua de azi. Le am acasă sigilate.

Şi când le vei deschide, Teo?

Niciodată. Le văd în fiecare zi. După care tot Sârbu mi-a dat telefon: „Auzi, vezi că nu eşti Oprah, eşti Ellen, să nu te uiţi la ea.“ Acum un an m-a sunat.

Vorbeam despre cum te-au dezamăgit oamenii, dar tu, tu n-ai dezamăgit?

Ba da. Dar am fost iertată.

Pe ce criterii ai dezamăgit?

N-oi fi făcut destul, n-oi fi făcut la timp, oi fi mers doar până într-un anumit punct. Nu-mi dau seama. Niciodată nu mi s-a întâmplat ca cineva să-mi spu­nă că am dezamăgit. Mi-a zis o dată tata, când tre­buia să dau la Medicină şi nu m-am dus: „M-ai dez­amăgit“. Şi tot tata mi-a mai zis o chestie... După ce trebuia să dau la Arabă şi erau mulţi pe loc, am avut o epifanie fantastică. Tata era în semiprofil, la geam, şi mie mi-a trecut prin minte că intru: „Tata, dacă intru la facultate?“. Şi el mi-a răspuns: „Nu-mi faci tu mie una ca asta!“. Pentru tata am fost o dezamăgire toată viaţa, pentru că eu aş fi fost un medic foarte bun. S-au făcut eforturi mari ca eu să devin medic.

Şi ai momente când te gândeşti la asta?

Tot timpul.

Şi ca să încheiem, vorbeam că la început nu ţi-ai făcut nicio proiecţie. Acum îţi faci?

Îmi e mult prea frică pentru asta. Eu, de când mă ştiu, am o rugăciune pe care o spun la înce­put de emisiune şi una la final. La început zic: „Încă o zi“. Aşa am făcut toată vieţişoara mea. Îmi fac strategii şi planuri, dar le fac la un nivel atât de macro, încât nu pot fi considerate pro­iecţii. Sunt „băsmeli“.

„Băzmeli“ cu „z“, nu?

Nu. Cu „s“ de la basme. Eu l-am inventat.

De-aia întreb.

Ca să închei, îmi doresc să fiu un prezen­tator bătrân. Să fac un divertisment mişto şi select, pentru o categorie care se va fi aşezat la un moment dat. Am trăit cu telespectatorii mei şi sper că şi ei cu mine. Şi la bătrâneţe li se va părea în regulă şi lor că văd o babă la televizor. Că mă ştiu de la început. Pentru cei tineri poate să pară ciudat, dar şi ei s-au născut cu mine în casă. Deci am o şansă să ajung un prezentator bătrân, dacă nu cumva oi fi şi ajuns, nu-mi dau seama. Şi să nu fiu perceput de telespectatori ca fiind bătrân: „E bătrân, dar e bătrânul meu“.