Viola Davis: ”OK, iau Oscarul şi după aceea ce se întâmplă?”

Este actriţa de culoare cu cele mai multe nominalizari la Oscar, trei la număr, depăşind recordul lui Whoopi Goldberg. Şi poate că anul acesta Denzel Washington, el însuşi dublu „medaliat“ la Oscar, îi va purta noroc.

O actriţă de aur. A impresionat deja la Globurile de Aur, unde a fost premiată pentru Fences.

Adusă de pe scândura scenei pe ce­luloid, sub bagheta regizorală a lui Denzel Washington, care se desfă­şoară şi ca protagonist, producţia Fences a dramaturgului american August Wil­son ne-o arată pe Viola Davis în alte tuşe me­morabile. Cele ale lui Rose Maxson, soţia unui fost jucător de baseball ratat, ajuns gunoier în Pittsburgh, în anii ’50. Piesa de teatru a primit deja un premiu Tony, iar pe ecrane a reuşit să adune 39 de premii, printre care un Glob de Aur pentru cea mai bună actriţă într-un rol secundar. Categorie pe care Viola o ţinteşte şi la Oscaruri, avându-le drept adversare pe Na­omie Harris (Moonlight), Nicole Kidman (Lion), Octavia Spencer (Hidden Figures) şi Michelle Williams (Manchester by the Sea).

Înainte de-a face acest film, tu şi cu Denzel Washington aţi jucat în piesa de teatru, pe Broadway.

Viola Davis Scott Rudin e cel care a făcut totul posibil. El a produs aproape toate piesele lui August Wilson pe Broadway şi m-a rugat să joc rolul lui Rose şi atunci m-am gândit: „Doam­ne, o să fiu ca Mary Alice care a jucat cu James Earl Jones şi Courtney B. Vance“. Denzel era deja cooptat şi, la prima repetiţie din martie 2010, mi-a spus: „Ştii, primul lucru care mi-a venit în minte legat de producţia acestei piese a fost prestaţia lui Mary Alice“. (râde) Am avut 114 reprezentaţii pe Broadway şi a fost, de-a dreptul, o revelaţie. Tot Scott Rudin a fost cel care l-a rugat pe Denzel să facă filmul.

Care e diferenţa dintre jocul de pe scenă şi cel de pe ecran?

Un lucru ar fi că, pe scenă, nu vezi deloc interiorul casei. În film îl vezi şi asta a fost o provocare pentru mine, pentru că a trebuit să gătesc.

Pe urmă, jocul actoricesc în sine, care pe scenă e foarte accentuat, trebuie să-l moderezi în replicile pe care le ai în film. În teatru, poţi avea un monolog de patru pagini. În film, trebuie să-l transformi în ceva intim, fără să-i reduci din valoare. Ceea ce e dificil.

Care e decada în care e surprinsă Rose şi cum era atunci să fii femeie?

E vorba despre 1957, un an în care rata alco­olismului şi depresiei a fost cea mai ridicată în rândul femeilor. Erau foarte legate de bucă­tărie şi fumau foarte mult – de-asta multe au şi murit de cancer de plămâni. Rose e imagi­nea acelor femei şi extensia primei generaţii scăpate din sclavie. Provenea dintr-o familie în care părinţii nu-i lăsau niciun moment de respiro. Poate doar atunci când trebuia să se ducă să ia cureaua... Asta ca s-o bată pentru ce a făcut greşit. E vorba despre o anume gene­raţie şi un anume stil de viaţă. Nu poţi ignora asta, pentru că altfel dezonorezi eroina. Iar treaba noastră, ca artişti, este să subliniem asta, nu s-o mascăm. Iar când o expui, nimic nu mai e politically correct.

Un duet remarcabil, cu un Denzel Washington reinventat în dublă postură: de actor şi de regizor.

În discursul tău de anul trecut de la Emmy ai spus că singura diferenţă dintre femeile de culoare şi restul lumii ţine de oportunităţi. Anul acesta sunt foarte multe filme care celebrează femeile de culoare.

Le ştiu pe Tiraji P. Henson, pe Octavia Spen­cer şi cred că, de fapt, ele au produs schimba­rea pe care ele însele o aşteptau. E ca atunci când Shonda Rhimes, în discursul de accep­tare a premiului la Producers Guild Awards, a spus: „Îl merit. Îl merit pentru că l-am cerut şi pentru că mă aşteptam să-l am“. Asta se întâmplă şi acum. Femeile de culoare îşi im­pun voinţa: „Nu fac asta şi vreau suma asta de bani“. Rămâne însă întrebarea: OK, iau Oscarul şi după aceea ce se întâmplă? Dar anul viitor? Deci noi suntem instrumentele schimbării.

Interviu: vicky dearden/hot features; Traducere & adaptare: Ana Maria Şimon