118 ani de la naşterea lui Walt Disney. Ce drame a ascuns în viaţa personală? Disney s-a învinovăţit de moartea mamei sale

Trădat în afaceri, acuzat de rasism şi anti-semitism, la un pas de faliment şi măcinat de suferinţa pierderii părinţilor într-un accident stupid şi de imposibilitatea de-a avea mai mult de un copil biologic… În spatele bucuriei create de animaţiile lui, Walt a ascuns multă muncă, un drum sinuos, controverse şi drame. 

Orice poveste despre creatorul născut pe 5 decembrie 1901ar trebui să înceapă cu „A fost odată...". Ca într-un basm clasic, despre un super-erou care a animat minţile copiilor din întreaga lume cu personajele create de el, care i-a fascinat deopotrivă pe părinţi şi bunici cu magia unui regat fantastic desenat pe celuloid şi care finalmente a creat un imperiu de miliarde de dolari din materia imaginaţiei....

Povestea ar putea începe, de exemplu, cam aşa: „A fost odată un tânăr visător, care, în drum spre California, a început să mâzgălească pe hârtie un şoricel oacheş, asemenea celui pe care-l adoptase ca animal de companie mai demult, în vremurile când lucra în Kansas City. La început, a vrut să-l boteze Mortimer. Noroc cu soţia tânărului, care l-a convins că Mickey ar suna mult mai bine..." Şi, la drept vorbind, ar mai fi avut acelaşi succes şoricelul cu pricina dacă numele lui ar fi rămas Mortimer? Toate astea se întâmplau prin 1928, când inspirata artistă Lillian Bounds, care picta pe celuloid, devenise doamna Disney de vreo trei ani. Iar tânărul visător Walter Elias Disney, întocmai ca într-o poveste cu multe aventuri, avusese deja două eşecuri grele în încercarea de a-şi înfiinţa propriul studio de animaţie. Simpaticul Mickey Mouse trebuia să fie salvarea lui. Dar nici el, culmea, nu avea să răzbească din prima!

Studiourile Disney, care însemnau, mai exact, Walt Disney şi loialul său prieten Ubbe Iwerks, singurul care-i rămăsese alături după cele două eşecuri, au început să lucreze la primul desen animat cu Mickey în martie 1928. Aşa s-a născut "Mickey Mouse in Plane Crazy", inspirat de primul zbor transatlantic al aviatorului Charles Lindberg, care uimise lumea la acel moment. Mickey n-a avut, însă, acelaşi efect, avanpremiera din aprilie acelaşi an, care a rulat pe Sunset Boulevard, din Los Angeles, nereuşind să suscite interes. Ambiţios, Walt, i-a mai dat o şansă şoricelului său, cu un nou desen animat mut, "Gallopin’ Gaucho", dar rezultatul a fost acelaşi. Lumii nu prea părea să-i pese de rozătorul cu pantaloni roşii, care azi este mai mult decât imaginea companiei Disney în lume - este chiar unul dintre simbolurile cinematografiei şi culturii americane. Abia a treia oară, când Walt i-a dat şi voce lui Mickey, succesul i-a zâmbit, iar noul desen animat, "Steamboat Willie", proiectat pe 18 noiembrie 1928, la Colony Theatre, din New York, a dat lovitura. Un an mai târziu, Disney înfiinţa deja Clubul Mickey Mouse. Şi visul lui prindea, în sfârşit, aripi.

Era visul acela care se născuse când Walt avea doar 4-5 ani, iar familia lui se mutase în Marceline, Missouri, unde unchiul Roy cumpărase o fermă. Era o nouă încercare a familiei Disney de-a prospera, după ce Elias, tatăl lui Disney, venise din Canada în America, în căutarea aurului din California. Acolo, în Missouri, Walt şi-a descoperit bucuria de a desena, când vecinul lor, un doctor pensionat, a început să-l atragă cu mici recompense financiare pentru a-i face desene cu calul său, pe nume Rupert. Ulterior, visul a prins contur când familia Disney s-a mutat în 1911 în Kansas City, unde Walt, care pe-atunci avea 10 ani, s-a împrietenit la şcoală cu Walter Pfeiffer, a cărui familie era îndrăgostită de filme, având şi un mic proiector. Serile petrecute în casa Pfeiffer şi cursurile de desen de sâmbăta, de la Kansas City Art Institute, i-au aprins imaginaţia lui Walt. Şase ani mai târziu, când tatăl Elias a cumpărat acţiuni la fabrica de jeleuri O-Zell din Chicago, strămutându-şi toată familia acolo, Walt a ajuns desenatorul de serviciu la ziarul liceului McKinley din oraş, aprofundând în paralel pasiunea sa la Chicago Art Institute, unde urma cursuri la seral. Apoi, surprinzător, adolescentul a renunţat la studii la doar 16 ani, încercând să se înroleze în armată şi înscriindu-se finalmente în rândurile Crucii Roşii, pentru care a şi fost scurtă vreme şofer pe o ambulanţă în Franţa, imediat după încheierea Primului Război Mondial. Maturizat forţat de această experienţă, Walt a revenit în Kansas, unde, la 18 ani, s-a angajat la Pesmen-Rubin Art Studio, ca desenator de reclame pentru ziare, reviste şi teatre. Este locul unde l-a cunoscut pe caricaturistul Ubbe Iwerks, cel care avea să-i devină cel mai apropiat colaborator şi cu care şi-a şi înfiinţat prima companie, Iwerks-Disney Commercial Artists. Un proiect de scurtă durată, însă, care n-a funcţionat. Cei doi erau încă necopţi, insuficient pregătiţi pentru marea industrie a animaţiei în care voiau să dea lovitura.

A doua tentativă de-a avea propria afacere a lui Disney a venit abia după ce s-a angajat la Kansas City Film Ad Company, a cărui proprietar l-a îndrăgit atât de mult încât l-a lăsat să împrumute zilnic o cameră de filmat pentru micile lui experimente de acasă. A fost perioada în care Walt s-a specializat în animaţiile pe celuloid. Şi, cu un nou elan întreprinzător, şi-a deschis o nouă companie, împreună cu un coleg de muncă, Fred Harman, cu care crea animaţii care rulau la cel mai popular cinema din Kansas, animaţii pe care le-au botezat sugestiv “Laugh-O-Grams”. Iniţial un succes pe plan local, micuţa companie a lui Disney s-a dezvoltat o vreme, cu Ubbe, Fred şi alţi câţiva angajaţi alături. Dar cum veniturile nu le-au putut susţine salariile pe termen lung, Walt s-a trezit curând în pragul falimentului. Dar nici acest rateu nu l-a făcut să se dea bătut, iar strădaniile lui Disney sunt încă un exemplu grăitor că, atunci când ai tăria necesară de a-ţi urma visul, eşecurile nu sunt decât trepte spre succes.

Cu ultimele resurse de bani şi cu ceva ajutor din partea fratelui său, Roy, Walt a tras aer în piept şi a ridicat miza: ce-ar fi să-şi deschisă un studio de desene animate chiar la Hollywood? Nereuşitele de până atunci i-ar fi putut îngropa ambiţiile. În schimb, pe Walt l-au încrâncenat şi mai tare. Aşa s-a născut Disney Brothers’ Studio, având în continuare aportul foştilor colaboratori, dar şi esenţiala susţinere a unei femei remarcabile, care le iubea munca, Margaret J. Winkler, care a scris istorie în animaţia mută - prima femeie care a produs şi distribuit filme de animaţie. Ea avea să le fie, însă, aliat dar, ulterior, şi duşman, după căsătoria ei cu Charles Mintz. După o colaborare fructuoasă, în decursul căreia Walt şi oamenii săi creaseră o serie de animaţii de succes, Disney a încercat să-şi renegocieze contractul pentru o sumă mai mare. Dar s-a trezit cu numitul Charles, care preluase controlul afacerii lui Margaret, furându-i toată munca de sub ochi. Mintz cumpărase toate drepturile asupra lui “Oswald, Iepurele Norocos”, cel mai important personaj animat creat până atunci de Disney, mica lui mină de aur, şi îi atrăsese de partea sa pe aproape toţi colaboratorii lui Walt. Dintre toţi, doar Ubbe Iwerks i-a rămas alături, refuzând să treacă de partea trădătorului Mintz. Pierderea lui Oswald a fost finalmente momentul declanşator al adevăratului succes - căci aşa a ajuns Walt să-l imagineze pe Mickey, pe când se afla în trenul de la începutul poveştii noastre.

Mickey Mouse a fost cu adevărat salvarea lui Walt, în anii ’30 ajungând la o popularitate fantastic. În 1932 Disney a părimit un premiu special din partea Academiei Americane de Film pentru crearea simpaticului personaj. Au urmat Donald Duck, Goofy şi Pluto, prietenii lui Mickey, atât de îndrăgiţi de public încât au devenit personaje de sine stătătoare, cu propriile serii animate. Desigur, nu fără o competiţie acerbă din partea altui mare creator de animaţii la acea vreme, Max Fleischer, care îl concura pe Disney cu vedete precum Betty Boop şi Popeye Marinarul. Walt, însă, vedea mai departe de-atât şi gândea peste capul lui Max, imaginându-şi deja, în 1934, un lungmetraj de animaţie. O idee trăznită, pe care, la acel moment, lumea a catalogat-o drept nebunia care îl va îngropa pe Disney. Aşadar, un lungmetraj cu Albă-ca-Zăpada? Fratele Roy şi-a pus mâinile în cap, disperat. Chiar şi soţia Lillian, care până atunci îl susţinuse necondiţionat, i-ar fi spus: "Nimeni nu va da vreun ban ca să vadă un film cu pitici!". Dar, ca de obicei, vizionarul Walt a mers înainte... Muncind cu animatorii lui vreme de aproape patru ani pentru a desăvârşi povestea Albei-ca-Zăpada şi consumându-şi toate resursele financiare, Disney a lansat filmul în februarie 1938 în ovaţiile publicului. Un succes fulminant - cel mai urmărit film al anului, care i-a adus şapte premii Oscar şi încasări de peste 8 milioane de dolari, un profit uriaş la acea vreme pentru primul lungmetraj animat color din America. După Albă-ca-Zăpada, au apărut Pinocchio, Bambi, Alice în Ţara Minunilor, Peter Pan şi Cenuşăreasa - nu fără greutăţi în producţie, pe perioada războiului, timp în care Studiourile Disney s-au confruntat şi cu greve din partea muncitorilor.

Odată perioada războiului depăşită, Walt şi-a dovedit încă o dată geniul, cu un nou avânt într-un proiect de proporţii: la sfârşitul anilor ’40, a început să traseze schiţele a ceea ce-şi imagina el că ar putea fi un imens parc de distracţii unde angajaţii lui ar petrece timp cu micuţii vizitatori. Consumat cinci ani cu acest nou proiect măreţ, Walt avea să-i spună colaboratorului său, Herb Ryman, care a trasat prima schemă a Dinseylandului pentru a o prezenta celor de la Bank of America, în căutarea de fonduri: "Herbie, vreau ca locul acesta să arate ca niciun altul din lume. Şi ar trebui să fie înconjurat de un tren... ". Un tren ca cel în care îl visase prima dată pe Mickey Mouse. Un tren ca cele care-l fascinaseră din copilărie, când îşi lipea urechea de şine, aşteptând cu răsuflarea tăiată să vadă acea invenţie zgomotoasă trecându-i prin faţa ochilor. Şi încă o dată Walt şi-a văzut visul aievea în Anaheim, California, pe 17 iulie 1955, când, în paralel, se afla în plină producţie a unei alte pelicule meorabile, „Doamna şi Vagabondul”.

Disneylandul a fost atunci inaugurat în prezenţa a numeroase personalităţi, printre care şi Ronald Reagan. „Aici cei în vârstă retrăiesc dragi amintiri... Iar cei mici savurează aventura viitorului. Disneylandul este dedicat ideilor şi viselor care au creat America, în speranţa că va fi o sursă de bucurie şi inspiraţie pentru întreaga lume”, a spus atunci Walt.

Nu departe de regatul pe care-l dăruiese copiilor de pe tot Globul, magicianul avea micul lui regat chiar pe dealurile Disneylandului din Anaheim, la etajul al doilea al sediului pompierilor: apartamentul în care a locuit cu familia sa, o mică bijuterie în stil victorian, care a fost păstrat şi azi întocmai ca în vremurile în care a fost locuit. „Acesta era refugiul lor, iar decorul şi l-au alcătuit cu toate lucrurile pe care le-au cules din călătoriile lor prin America”, povestea fiica lui Walt, unica lui urmaşă, Diane Marie Miller. Rame, porţelanuri, candelabre şi un gramofon verde, achiziţionat de stăpâni... Walt îşi iubea atât de tare creaţiile, încât a ales ca şi în spaţiul privat să trăiască într-o lume care să poarte amprenta viselor lui animate, casa fiind decorată de Emile Kuri, care a lucrat la multe dintre filmele Studiourilor Disney, printre care şi „20.000 de leghe sub mări”.

Şi, paradoxal, pe omul acesta care a iubit atât de tare copiii, dedicându-le viaţa, destinul nu l-a cruţat de suferinţă tocmai în privinţa urmaşilor...

Soţia sa, Lillian (foto sus) a pierdut o sarcină, pentru ca apoi, în 1933, s-o aducă pe lume pe Diane Marie. Mare bucurie pentru Walt... O bucurie care nu s-a repetat, însă. Soţii Disney n-au mai putut avea copii, trei ani mai târziu, dintr-o dragoste neţărmurită pentru cei mici, adoptând încă o fetiţă, pe Sharon Mae - foto jos (care s-a stins în 1993). O tragedie ascunsă a lui Walt această neputinţă de-a avea mai mulţi urmaşi... O dureroasă ironie a sorţii, pe care fiica Diane a cunoscut-o prea bine. De aceea şi-a şi dorit să acopere suferinţa tatălui, dăruindu-i cât mai mulţi nepoţi: s-a căsătorit la 20 de ani şi a făcut şapte copii, ca o vrednică moştenitoare Disney.

N-a fost, însă, din păcate, singura suferinţă ascunsă a marelui Walt. Felul în care şi-a pierdut părinţii a lăsat o altă cicatrice adâncă în sufletul lui. În cumplita noapte de 26 noiembrie 1938, tatăl Elias s-a trezit, găsindu-şi soţia, pe Flora, leşinată, pe podeaua băii. Încercând s-o ajute, Elias şi-a pierdut şi el cunoştinţa. Descoperiţi în zorii zilei de servitoarea familiei, cei doi au fost duşi de urgenţă la spital, dar Flora n-a mai putut fi salvată. Investigaţia poliţiei a stabilit că femeia a murit în urma intoxicaţiei de la scurgerile de gaz ale sobei pe care o instalaseră chiar muncitorii de la studiourile lui Walt. Unii spun că tot el ar fi reparat-o recent... Adevărat sau nu, Walt a purtat pe viaţă această vină în suflet şi n-a putut depăşi tragedia... Mulţi comentează absurd şi azi că acesta ar fi motivul pentru care ideea de părinte în general este exclusă din multe poveşti Disney – în care sunt preferaţi orfanii ca personaje principale. Şi nu e singurul comentariu maliţios pe care adulţii l-au scornit despre Disney.

Prietenia lui cu un anume neamţ, propagandistul nazist Leni Riefenstahl, şi relaţiile dificile cu o seamă de evrei de la Hollywood i-au adus o faimă de rasist şi antisemit în America. Şi la fel cum un asemenea geniu nu putea fi lipsit de controverse despre viaţa lui, nici moartea sa n-a rămas un subiect simplu. Walt a fost un fumător notoriu, căruia cel mai bine îi veneau ideile buclucaşe când fuma ţigară de la ţigară. De menţionat, însă, că nu făcea asta niciodată în prezenţa copiilor. Dar a făcut-o cu suficientă convingere şi constanţă pentru ca doctorii să ajungă să-i descopere în 1966 o tumoră în plămânul stâng. Însă, cu toate că i-a fost extirpat plămânul şi a urmat o terapie intensivă cu cobalt, Walt n-a mai avut mult de trăit. A murit pe 15 decembrie 1966. N-a mai prins Crăciunul, sărbătoarea pe care o iubea atât de mult. „E de ajuns sa te uiţi la scena de deschidere din «Doamna si vagabondul» şi vei vedea că Disney a creat imaginea ideală a Sarbatorii de Craciun. Zăpada proaspăt căzută, colindătorii, strălucirea caldă, bradul de Crăciun privit prin fereastră... sunt ca nişte capodopere. I-ar lua ani animaţiei pe computer să faca ceva similar!“, comentează atât de frumos regizoarea britanică Sarah Smith.

Da, Disney reprezintă poate cel mai bine legătura perfectă dintre spirit şi mundan, dintre visul plămădit din dragoste pentru copii şi dintr-o pasiune nebună pentru animaţie, pe de-o parte, şi afacerea de miliarde de dolari pe care a păstorit-o Walt pe acest pământ al imaginaţiei. Aşa se face că, de la prima licenţă de producţie pentru jucării cu Mickey Mouse, acordată chiar din 1930, de la figurinele de porţelan şi suporturile pentru periuţe de dinţi cu personajele lui animate, care au fost primele afaceri extra-animaţie, azi imperiul Disney înseamnă, pe lângă producţia continuă de noi şi noi lungmetraje de success - staţiuni de vacanţă, parcuri de distracţie, parcuri acvatice, hoteluri, studiouri de film, case de discuri, reţele de televiziune prin cablu.

Vorbeam, însă, despre trecerea lui în nefiinţă, care a născut inevitabil o legendă: cum că Walt (foto jos, alături de unul dintre nepoţi, la Disneyland din Anaheim, California) ar fi fost criogenizat şi depus sub montagne-russe-ul Piraţilor din Caraibe de la Dinseylandul din California. În realitate, a fost incinerat, iar cenuşa lui înhumată la Forest Lawn Memorial Park din Glendale, California. Dar poate că nu ne place nici această realitate, iar adevărul e undeva la mijloc… Şi Walt se află îngheţat undeva, în timp, pe Tărâmul Fanteziei, aşa cum spune şi placa de la intrarea în Disneyland: “Aici, lăsaţi în urmă ziua de azi şi păşiţi în lumea zilei de ieri, a zilei de mâine şi a Fanteziei!”.

Foto: Getty Images