Banalităţile de la Diana Munteanu
În timp ce mă uitam sâmbătă la emisiunea Dianei Munteanu mi-am pus o întrebare importantă: „Băi, de ce naiba mă uit eu la oamenii ăştia?!“. O parte a publicului lui Capatos se uită în ideea de-a urmări cât de dispuşi sunt invitaţii, asistentul şi asistenta să se facă de râs. Şi atunci mi-am dat seama de ce mă
În timp ce mă uitam sâmbătă la emisiunea Dianei Munteanu mi-am pus o întrebare importantă: „Băi, de ce naiba mă uit eu la oamenii ăştia?!“. O parte a publicului lui Capatos se uită în ideea de-a urmări cât de dispuşi sunt invitaţii, asistentul şi asistenta să se facă de râs. Şi atunci mi-am dat seama de ce mă uit la emisiunea Dianei Munteanu. Sunt admirator al capacităţii oamenilor de-a spune întruna banalităţi.
Băi, sunt unii ziarişti invitaţi acolo, în legătură cu care am certitudinea că nu există prostii pe care ei să nu le fi spus până acum. Ironia sorţii face ca emisiunea să aibă prevăzuţi şi aplaudaci, gata să puncteze frenetic fiecare banalitate. Prima în care se proptesc e invariabil cea cu vedetele. După ce o emisiune întreagă vorbesc că vedetele în sus şi că vedetele în jos, băi, invariabil, pe la jumătatea emisiunii, se trezesc cu treaba asta. Că, domne’, ţara asta n-are vedete. Explic iar că vedeta e o persoană care iese în evidenţă şi, deci, e în relaţie cu un spaţiu. În România, Drăguşanu e deja vedetă. Problema nu e dacă e sau nu. Problema e că e. Apoi critică tâmp faptul că vedetele îşi expun viaţa personală. Asta după ce o săptămână întreagă au tras de unii sau de alţii să afle chestiuni de genul ăsta, pe care să le pună pe prima pagină. Că Adelina Pestriţu nu a făcut nimic în viaţă şi că de ce vorbim despre ea. Devin oameni cu principii.
Vorbim despre ea, tocmai pentru că ei o pun pe prima pagină, într-o isterie atât de consecventă, de-am înţeles că asta a ajuns să câştige sute de mii de euro din celebritate. Astea sunt banalităţi practicate cam în jumătate dintre ediţii. Dar cea de sâmbătă a venit cu una un pic mai subtilă. Se discuta faptul că televiziunea e un business. Deci nu are rol educativ. Şi că în principiu poate produce ce fel de programe vrea. Şi era discutată aşa, şi pe un ton înţelept, şi sentenţios. Adică, domne’, aşa e! Două rânduri îmi trebuie ca să contrazic această prostie pe care o aud peste tot. Să ai o gogoşerie e un business. Problema e că, deşi e gogoşeria ta, trebuie să funcţioneze în cadrul unor reguli. Nu poţi să faci şi să vinzi gogoşile cum ţi se pare ţie. Există protecţia consumatorului. La tine acasă poţi să faci ce gogoşi vrei. În public treaba devine mai complicată. Deci sunt de acord că televiziunea e un business. Asta înseamnă exact faptul că nu poate fi făcută oricum. Acum erau buni aplaudacii!
P.S. Diana Munteanu îmi place. Ce-am scris se referă doar la imbecilitatea din discursurile unora dintre interlocutorii ei.
