Bob Dylan & Joan Baez: când dragostea-i suflare în vânt.„În 5 minute, m-am îndrăgostit, dar ca o fraieră am plecat după audiţie cu amicul meu”

Două genii muzicale s-au iubit ca o suflare furtunoasă de vânturi puternice, ce te iau pe sus, te duc în extaz şi te aruncă, apoi, în abis.

Deşi respirau amândoi muzi­ca, au iubit-o cumva diferit. Joan Baez (79) s-a retras, în vreme ce Bob Dylan este, la aceeaşi vârstă, omul care şi-ar dori să-şi dea ultima suflare pe sce­nă. Muzicianul legendar a şi scris o serie de versuri memorabile (le poţi citi în volumul Suflare în vânt, cu poemele lui Dylan în tra­ducerea lui Mircea Cărtărescu), primind, în 2016, Premiul Nobel pentru Literatură. Baez îşi aminteşte foarte bine şi acum de acel Dylan atât de tânăr şi plin de farmec, dar şi... odios în acelaşi timp. În 1965, ea îşi pierduse orice iluzie în privinţa lui Bob, marea ei iubi­re. Admiraţia cedase locul deziluziei. În acel an, Dylan era în culmea succesului: Beatleşii îl adorau, iar vânzările de albume îl făcuseră milionar la doar 24 de ani. În timp ce steaua ei, la aceeaşi vârstă, deja apunea.

Baez i-a fost alături treaptă cu treaptă în această ascensiune fulminantă. Când îl întâl­nise în urmă cu 4 ani la New York, Dylan era doar un bard al muzicii folk, rătăcit în marele oraş, încercând să-şi facă cunoscute cânte­cele. Când a văzut-o, Dylan a căzut imediat în admiraţie. O ştia de la televizor, fiindcă atunci, ea era mult mai cunoscută decât el, devenind repede muza şi îngerul lui protector. „Parcă era din altă galaxie”, îşi aminteşte Dylan în autobiografia lui despre femeia care avea să-l ridice, iar el s-o coboare... „Acest om cu pă­rul ciufulit, o pălărie ridicolă şi nasul acvilin s-a apropiat de mine şi mi-a spus că vrea ca eu să-i ascult cântecele”, îşi aminteşte Joan, de cealaltă parte. Ea acceptă şi... povesteşte cu aceeaşi sinceritate prima impresie: Dylan avea o voce nazală, cânta fals şi totuşi nu mai auzise niciodată ceva atât de captivant. „În 5 minute, m-am îndrăgostit, dar ca o fraieră am plecat după audiţie cu amicul meu”, spune Joan despre întâlnirea din aprilie 1961. Desti­nul a făcut, însă, să se reîntâlnească doi ani mai târziu: iar atunci nu au mai putut ocoli ceea ce simţiseră de la început. Dragostea s-a înfiripat natural, dar şi foarte repede, în­tre ei, ca şi când li se cuibărise o pasăre în suflete din urmă cu doi ani şi stătuse ascunsă, aşteptându-şi eliberarea în vânt... Ea i-a dat atunci şansa de a împărţi scena cu ea, cân­tând împreună la Festivalul de la Monterey din California. „Nu doar că eram nebună după el, dar simţeam nevoia să împart cu întrea­ga lume faptul că descoperisem acest artist minunat”, mărturiseşte ea. Joan Baez, diva pacifistă cu voce de aur, şi Dylan, trubadu­rul necunoscut cu voce de canar, alcătuiau, însă, un cuplu insolit, care nu a cucerit din prima publicul. Din contră: la Monterey au fost flueiraţi, dar Baez nu a renunţat aşa uşor. „N-aţi înţeles nimic, ascultaţi-l cu atenţie”, a spus ea publicului. „Eu aduceam melodia, el îmi dădea nebunia versurilor”, îşi aminteşte Joan, care, piesă cu piesă şi vers cu vers a cu­cerit complet publicul în varianta duetului cu iubirea ei.

Minunea nu a durat, însă, mult. Doi ani .mai târziu, lucrurile nu mai erau la fel. Pe drumul între două concerte, Joan se întreba dacă locul ei era acolo. Dylan de­venise un nesuferit din punctul ei de vedere, faima îl transformase, iar el îi furase ei gloria. Raportul de celebritate se inversase. Acum, el nu mai ţinea să cânte cu ea pe scenă. Deşi ea îl ajutase. Dar el îşi dorea propria identitate artistică, de care Baez considera că se bucu­ra într-un mod egoist şi megaloman. Peste toate, apăreau uneori şi stările de paranoia din cauza consumului de alcool şi amfeta­mine, care transformau certurile lor în răz­boaie urâte. Într-un asemenea moment de pierdere a controlului, Dylan a strigat că nu participase la mişcările împotriva războiului din Vietnam decât pentru a deveni celebru, adăugând că nu a crezut-o nici pe Joan când s-a dedicat unei cauze, cum ar fi să militeze alături de Martin Luther King. „Minţea!”, dă acum replica Baez. „Nu ai cum să scrii un text precum Suflare în vânt (sau Vânare de vânt, în altă traducere), fără să crezi în ceea ce spui acolo. L-am detestat multă vreme pentru fal­sul lui cinism. Mă simţeam mizerabil, dezmă­gită, trădată. Povestea noastră de iubire se încheiase”. Idolii unei  generaţii s-au despărţit atunci. Şi au făcut-o urât.

Aveau realmente un profund conflict de idei peste care nu au trecut. După câţiva ani, Dylan nu a vrut să vină nici la Woodstock, în timp ce Joan a continuat să militeze pentru diverse cauze, cum ar fi împotriva pedepsei cu moartea. Nu s-au mai revăzut decât de câteva ori în termeni glaciali. Şi fiecare şi-a construit viaţa sa ulterior: el s-a însurat în secret chiar la scurt timp de la despărţirea de ea, cu Sara Lownds, pe 22 noiembrie 1965. Din acest ma­riaj a avut 4 copii. În 1977 a divorţat, recăsă­torindu-se în 1986 cu una dintre artistele din trupa lui de backing vocals, Carolyn Dennis. Din acest mariaj a venit pe lume o fiică, cei doi despărţindu-se în 1992. De cealaltă parte, nici Baez nu se poate lăuda că a găsit fericirea supremă... A fost căsătorită între 1968 şi 1973 cu David Harris, apoi a avut o relaţie cu Steve Jobs, fondatorul Apple. Dar nu a încetat să se gândească la neînţelesul Dylan, trimiţndu-i mesa­je clare în cântecele ei. În piesa To Bobby, de pildă, din 1972, îi cere fostului iubit să revină la ac­tivismul politic care îl consacra­se. Iar în Winds of the Old Days, îşi aminteşte de vremurile bune alături de el. Dylan, în schimb,  nu a făcut referiri atât de di­recte la adresa ei în piesele lui.

Anul trecut, ea s-a retras definitiv de pe scenă. El continuă şi chiar anul acesta, în iu­nie, la 79 de ani, a lansat un nou album. Acum 4 ani, când a primit Premiul Nobel pentru Literatură, a trimis Academiei un discurs de mulţumire cu 6 luni întârziere. Probabil că s-a gândit mult cui ar trebui să mulţumească. Şi a ajuns să-i mulţumească chiar şi lui Pla­ton în acel discurs. Dar nu şi lui Joan Baez. Un straniu detaliu dureros despre un cuplu şi o poveste care a fost eminamente necesar să existe pentru istoria muzicii folk. Probabil că, până la urmă, Dylan îşi datorează mai totul imensului lui talent. Şi poate că... între ei, n-a fost decât iubirea ei. Iar el a fost doar vântul care a împrăştiat-o...