Când acest show e penibil
Încerc să pricep logica pentru care e util şi nu ridicol să râdem de nişte oameni a căror prezenţă în altă parte decât la spitalul de nebuni e foarte periculoasă.
Îmi place ideea. Căutăm oameni cu talent. Într-un showbiz în care pare că talentul complică, o emisiune în care se face diferenţa între oamenii talentaţi şi ceilalţi pare un demers onorabil. Te uiţi în juriu. Oamenii îţi pari bine aleşi. În culise Smiley şi Pavel Bartoş. Onorabilă distribuţia.
Şi te uiţi la emisiune, plecând de la aceste premise pozitive. Descoperi un Smiley absolut onomatopeic. Şi descoperi o altă dimensiune a încercării disperate. Pe de o parte, ai tinde să crezi că ea e pe scenă. Oamenii scăpaţi de la nebuni încercând să pară ceva. Pe de altă parte te uiţi în juriu, unde-l vezi pe Mihai Petre. Greu de crezut că, de la Cioran încoace, culmile disperării au fost mai bine definite de-atât. Mihai Petre e atât de încarcerat de intenţia de a părea talentat ca om de juriu, încât cred că locul lui e pe scenă. Şi cea de-a treia formă de disperare e a mea. Ca telespectator. Încerc să pricep logica pentru care e util şi nu ridicol să râdem de nişte oameni a căror prezenţă în altă parte decât la spitalul de nebuni e foarte periculoasă. De exemplu, de ce nu se petrece emisiunea lui Capatos la spitalul de nebuni? De ce nu se amenajează un studiou acolo? De ce? Pentru că oamenii pe care noi îi privim tăvăliţi pe jos de râs trebuie vânduţi ca fiind normali la cap. Că un nebun care se comportă ca un nebun e firesc. Şi a râde de un om cu un handicap mintal e nu doar imoral, dar şi lipsit de sens. De asta mi-am adus aminte urmărind scenele de la “Românii au talent” cu unul de se consideră Napoleon. Sau cu altul care se considera cântăreţ. Şi tot aşa. Dar să zicem că aici, în comparaţie cu emsiunea lui Capatos, juriul şi contextul într-un final îi tratează pe nebuni ca pe nebuni. Şi tot spre diferenţă de alte emisiuni, aici apar şi oameni talentaţi.
Altă chestiune pe care n-o pricep e faptul că o emisiune de talente are în final, pe primele poziţii, doar indivizi veniţi că au voce. Ceea ce e OK, doar că e o altă emisiune. Adică îmi vine greu să mai discern între ele. Altă desincronizare a talent-showurilor pe care le-a antamat Pro TV-ul, ca fiind un specific al lor, e follow-up-ul. Asta mi-a propus-o Dan Negru să urmăresc şi aşa e. Ăştia care câştigă sfârşesc prin a rămâne nişte celebri necunoscuţi.
Şi ultima observaţie: talentul e şi o treabă definită în relaţie cu un spaţiu. Un puşti poate părea talentat la fotbal în şcoala lui. Dacă-l duci la nivel de oraş, ne trezim cu altă scară a evaluării. Dacă mai vin în finală cu un ciumpilică ca acela care a câştigat data trecută şi mi-l vând ca talentat la nivelul unei ţări de 20 de milioane de oameni, redefinim nu disperarea, ci ridicolul.
Foto: Pro TV
