Care e treaba cu J.R.

Observaţia nu e nouă, a făcut deja carieră: pe tot parcursul serialului „Dallas” nu apare nicio carte, nu se vede niciun om citind, la Southfork nu exista bibliotecă. „Dallas”-ul

Observaţia nu e nouă, a făcut deja carieră: pe tot parcursul serialului „Dallas” nu apare nicio carte, nu se vede niciun om citind, la Southfork nu exista bibliotecă. „Dallas”-ul a fost o lume de canalii fermecătoare. America puternică, dar fără scrupule. Lumea banilor: intrigi, forţă, lipsa eticii. În mai vechea luptă a binelui cu răul, dacă îl opuneai pe Bobby lui J.R., omeneşte era să îl preferi pe J.R. Cum să pariezi pe papagalul de Cliff sau pe sărmanul Ray? Era peste poate. „Dallas”-ul a fost important pentru români, fiindcă a fost motivaţional. Mulţi îmbogăţiţi s-au visat întâi în fotoliul de piele al petrolistului J.R. Ewing. Whisky şi secretare uşoare – despre asta era vorba. Superficialitatea încă o decontăm. J.R. îi va supravieţui, fireşte, lui Larry Hagman, care tocmai a plecat să joace barbut cu îngerii, sau cum s-o mai scrie acum în tabloidele lumii. Cine a fost Hagman? Un actor popular pasionat de orgii şi de droguri, care mergea la cumpărături costumat în gorilă sau în Moş Crăciun, călătorea pe motociletă îmbrăcat în pui, un om care şi-a băut de mai multe ori ficatul. Cum să nu îl iubeşti? Îl bănuiesc pe domnul Hagman de o oarecare nebunie. Nebunii sunt creativi în mod spontan, dar nu toţi devin artişti fiindcă nu cunosc limita şi naufragiază în kitsch. Aşa, nebun cum era, Larry Hagman a cunoscut limita şi arta sa va rămâne: a dat cea mai vie dintre canalii. Cel mai mult la acest regretat îmi place o declaraţie de maturitate: „În copilărie visam să ies cu puşca pe stradă şi să trag în nori”. De fapt, aşa a şi făcut.