Cum a trăit Mircea Radu Revoluţia: "Mi-am minţit părinţii că plec la un chef"
Avea 21 de ani şi credea că poate schimba ceva. Şi-a minţit părinţi şi a plecat să lupte alături de ceilalţi. Şi din acel moment viaţa lui a fost cu totul alta.
“În acel 21 decembrie aveam 21 de ani.
Era soare şi un pic după prânz când am plecat de acasă cu gândul să ajung la Universitate unde se dădea cu tomberoane de gunoi în miliţieni - aflasem asta de la mama unui prieten, care adăugase: ”Să staţi acasă! Că aici, în Centru, e prăpăd!”. Dacă ar fi zis sugrumată de emoţie sau ar fi urlat a disperare ”E Revoluţie!” nu aş fi mişcat un deget; dar la vârsta aia, în condiţiile alea, ideea de a bate rău autorităţile era un vis. O şansă nesperată şi greu de presupus că s-ar mai fi ivit curând, deci trebuia să acţionez.
Mi-am îmbrăcat paltonul de un gri-şobolan, lung, cu trei nasturi pe care nu-i încheiam niciodată şi am ajuns la Obor. Tramvaiul 21 încetinea ca să traverseze rondul, un om cu o căzăceasă pe cap târa spre casă un brad de Crăciun iar undeva în blocul care avea la parter magazinul Materna o femeie scutura cam fără chef o plapumă roşie. Au fost ultimele imagini de comunism pe care le-am văzut”, povesteşte Mircea.
Am coborât la Metrou. După două staţii am ajuns la Piaţa Victoriei 2 apoi am schimbat către Romană - aş fi mers apoi pe jos până la Universitate; ştiam străduţe lăturalnice şi ganguri în care speram să mai găsesc tomberoane neatinse. Scara rulantă mă urca de pe peron către suprafaţă. O trecere lină. Un urcuş fără piedică şi fără niciun efort. Întâi a fost un zgomot înfundat ca atunci când pui mâinile pe urechi în apropierea unui stadion. Zgomotul îşi făcea loc printre sunetele din subteran înlocuindu-le şi acoperindu-le treptat. A devenit vuiet. Un vacarm în care se strigau lozinci anti. Au urmat imaginile - în dreptul Restauratului Grădiniţa, dintr-un trotuar pe altul al Bulevardului Magheru, formaţiuni de luptă, în gardă, cu arme, scuturi şi căşti albe pe cap - nu mai văzusem aşa ceva niciodată, nici nu ştiam că există, erau români?- faţă-n faţă cu câteva zeci de oameni, nu mulţi, care strigau „Jos Ceauşescu!“.
Atunci, în momentul ăla, viaţa mea a devenit alta. Aşa cum unii se nasc şi trăiesc liberi, eu am avut cea dintâi senzaţie de libertate la 21 de ani. Lumea se schimbase. Nu era urmă de miliţian pe nicăieri. Şi niciun tomberon”.
Mircea le-a ascuns adevărul şi părinţilor. Nu a vrut ca ei să ştie cu ce se ocupa în acele zile.
“În Ajunul Crăciunului, mi-am minţit părinţii că plec la un chef. De fapt, m-am dus voluntar să pichetez Facultatea de Instalaţii. Am ajuns pe seară acolo şi în apropiere de miezul nopţii mi-a venit rândul să stau de veghe. Mi s-a dat postul de observaţie din podul facultăţii - eu şi un coleg urma să patrulăm prin pod, să notăm şi să raportăm orice mişcare suspectă am vedea prin vecinătate. Lui i-au dat o bâtă, mie o stinghie de lemn smulsă dintr-o bancă de şcoală, zona aia cu adanciturile pentru creioane şi calimară, pe care cineva scrisese cândva cu pixul ”pid”, probabil ”Hai Rapid”. Şi un fluier de plastic. Înarmaţi aşa, eu şi colegul meu urma să apărăm de terorişti facultatea.
În pod, beznă. Nu puteam folosi bricheta - Atenţie!Fără nicio sursă de lumină! Teroriştii vă pot vedea şi ochi imediat!, ni se spusese răstit - şi orbecăiam fără să fac zgomot. Ajuns la lucarnă m-am oprit şi mi-am luat postul în primire; acela avea să fie punctul meu de observaţie.
Măturam lent cu privirea de la stânga la dreapta şi invers acoperişuri de case. În ele oameni care poate dormeau, poate ascultau Radio Europa Liberă pentru ultimele veşti. Alţii poate că erau ceva mai liniştiţi ştiind că unicul lor copil se află undeva la o petrecere de Ajun, cu prietenii. Situaţia mi se părea că e sub control.
- Băi, îmi şopteşte camaradul de undeva din colţul podului, m-a luat stomacul. Cred c-am mâncat ceva nasol… Îmi ţii de şase?
Aproape imediat aud în întuneric zgomotul metalic al acului lovit de catarama curelei şi foşnetul pantalonului tras pe piele. Mi-am aprins un Carpaţi fără; fumam ţigara palmat, ţinând-o cu doua degete, între cel mare şi arătător şi scrumam cu degetul mic. Mi-am amintit de terorişti - ei puteau vedea jarul de la mare distanţă, pac, un glonţ în frunte şi gata! Dar pe cine păzeam eu de terorişti cu un băţ în mână? Revoluţia? Facultatea la care studiam? Habar n-aveam…
- Cunoşti pe careva care să fi murit la Revoluţie? mi-a fost întrerupt gândul de vorbele colegului care se cufurea
- Personal, nu. Dar de dimineaţă, cât stăteam la coadă la pâine, am văzut trecând pe Şoseaua Colentina camioane care duceau în remorcă sicrie. Erau zeci, puse unul peste altul
- Mie mi-a murit un vecin; locuia la doua străzi de mine. I-au adus basca acasă, găurită. Pe el îl puteti lua de la Morgă, i-au zis nevesti-sii
- Îl ştiai?
- Aşa şi-aşa, de bună-ziua, bună ziua. Era preocupat de sifoane şi butelii, mereu îl vedeam cu câte un tub pus într-un cărucior de metal
Oricine poate fi erou, zic în mintea mea şi fumez privind prin ochiul de geam, în noapte, pe deasupra vremii. Vedeam Foişorul de Foc, o parte din bulevard şi casele din zonă. Ici-colo, televizoarele deschise răspândeau lumini care îşi schimbau intensitatea şi tonurile în funcţie de succesiunea de imagini alb-negru.
Oamenii aşteptau Crăciunul.
Oamenii aşteptau să fie prins Ceauşescu.
- Dacă o să fii împuşcat acum îţi dai seama că s-a dus dracului eroismul, îi zic colegului meu care se scremea exasperant.
- Hai băi…
- Dacă vine un terorist în momentul ăsta şi îţi pune ţeava în frunte, ce zici? Nu, nu! Vă rog, nu! Sau ”Nu am nicio vină! Am fost adus aici cu forţa!” , în fine, ce se urlă în situaţii de-astea…
- Hai băi mai lasă-mă dracului în pace… mormăie camaradul şi râde. Apoi mototoleşte nişte ziare găsite în pod şi se şterge.
Am mai stat preţ de o ţigară apoi am coborât, plantonul nostru a luat sfârşit. Am fost schimbaţi cu alţi colegi, de ani mai mari care veniseră în pod cu mâinile goale şi nu se sinchiseau de zgomote. Am coborât la etajul unu şi am dormit dus, lungit pe o bancă, într-o sală în care se ţineau seminarii. Alături de mine, întinşi pe mese, moţăind sau dormind de-a binelea, alţi băieţi şi fete sosiţi special de acasă să apere ce era de apărat”.
A doua zi mi s-a pus pe braţ o brasardă tricoloră de care am fost tare mândru şi mi s-a mai dat o misiune; împreună cu alţii urma să iau parte la filtre pe Bulevardul Republicii (azi Carol) - imaginea e a unor puşti cu beţe în mâini care opreau când şi pe cine voiau, căruţe, maşini mici sau camioane şi aveau libertatea absolută de a le percheziţiona. Am oprit aşa zeci de tramvaie; urcam, ne uitam lung la figurile pasagerilor, de regulă conversaţiile erau scurte ”Ce aveţi in desaga asta? Praz. De unde? Din piaţă de la Obor”. Apoi unul dintre noi, de regulă cel de la uşa din faţă, lătra la manipulant că e ok, poate pleca. Când ni se termina tura eram schimbaţi cu o altă echipă de vigilenţi care oprea şi percheziţiona oameni şi tramvaie în ideea de a nu ni se fura Revoluţia.
Când am terminat şi cu asta am plecat spre casă pe jos - ai mei nu mai ştiau de mine de ceva timp. Asfaltul, blocurile de pe Calea Moşilor şi din Carterul Colentina, străzile, oamenii toţi şi aerul erau gri; eram în ton, eram din peisaj, îmbrăcat în paltonul meu eminescian lung, cu pulpane ce fluturau. Începuse să-mi fie foame şi simţeam frigul în oase. Mă usturau ochii de oboseală iar mâinile, uscate şi crăpate, îmi miroseau a tutun. Mă gândeam la ai mei că-şi fac griji. Aveam nişte versuri în cap pe care le tot fredonam, mecanic, la nesfârşit -”E un vis, e-o minune/ S-alerg doar cu tine/ Să nu m-ascund de ploaie sau vânt”.
Întrebarea mamei lui îl bântuie şi astăzi.
“Mă spălam pe faţă când a intrat mama în baie. Nu îmi dădusem paltonul jos, nu ştiu de ce, probabil eram pătruns de ideea că eroii ca mine umblă cu tricolorul peste tot, indiferent de împrejurare. Mi-a dat prosop şi după ce m-am şters m-a luat de umeri şi s-a uitat adânc în ochii mei. Mi-a pus o singură întrebare, care n-a fost nici ce am făcut în tot timpul ăsta, nici pe unde am umblat.
- Eşti sigur că toate astea vor folosi la ceva?
Asta a fost întrebarea.
Tăcerea care s-a lăsat a făcut ţăndări trăirile mele de zile şi nopţi întregi. Şi visurile. M-am trezit din nou urcând lin pe scara metroului, păzind instituţii cu un retevei în mână, somând tramvaie, fluturând către TAB-uri semnul V şi arătându-mi semeţ tricolorul oricui voia să-l ia-n seamă. M-am văzut inutil şi absurd prins într-un joc de oameni mari pe care nu ştiam şi nu voiam să învăţ să-l joc.
Atunci, odată cu întrebarea aia şi cu privirea fixă şi verde a mamei, s-a terminat revoluţia mea. Mi-a venit sa plâng dar n-am făcut-o”.
