A ţinut această poveste într-un colţ al sufletului, pentru că, de fapt, acela a fost momentul în care s-a maturizat cu adevărat. Dan Cruceru face o confesiune emoţionantă. Fostul prezentator vorbeşte despre un moment de teribilism ce a avut urmări tragice.

“Eram clasa a X-a, în liceul militar. La Breaza. Intrasem în liceu în primii şase, la o concurenţă de vreo 15 pe loc. Aşa fusesem instalat şef de clasă. Eram foarte mândru de titulatura asta, era prima mea funcţie în viaţa cazonă. Eram şeful celorlalţi 35 de colegi.

Dar, pentru că avem 15 ani, căutam să fiu şi un şef de gaşcă. Unul de-ai lor, cu ei şi la bune şi la rele. Şi, Doamne, câte rele mai făceam! Deşi vorbeam de o unitate militară, consumul de alcool era frecvent. Cumva, săream gardul şi mergeam la barurile din oraş sau ne cumpăram de la chioşcuri şi beam, pe ascuns, în cameră. Şi ni se părea cool. De fapt, pe vremea aia nu aveam acest cuvânt în vocabular. Era mişto, era de gaşcă, era camaraderesc. Şi beam! Să ne uităm amarul că eram închişi în unitate, că profesorii erau naşpa, că trebuia să ne trezim la 6.00 zi de zi, că nimeni nu ne înţelegea. Chestii de adolescenţi rebeli. Da, am fost şi eu ca tine, dragul meu! Sau, pur şi simplu, beam că aşa ne îndemna anturajul. Sau pentru gust. Fără vreun motiv anume.

În acea vineri, aveam permisie. Urma să ajung la Focşani, la părinţii şi prietenii mei din copilărie. Am plecat şapte din unitate, în gaşcă. Eram toţi, în uniforme. Tineri, mândri, frumoşi. În drum spre trenurile care urmau să ne ducă acasă, ne-am luat „ceva” pentru drum. Nişte lichior ieftin, cred. Ceva de ameţeală, fără o pagubă mare în buzunar.

Am băut cu toţii în trenul de la Breaza la Ploieşti. Vreo oră de veselie şi sticle golite. Apoi ne-am despărţit. Eu am luat trenul spre Focşani, alţii spre Buzău, alţii spre Mizil.

Duminică seara, când m-am întors la liceu, am aflat că Paul murise. Nu aveam telefoane mobile, instagram sau facebook pe vremea aia, veştile se aflau mai greu. Paul era unul dintre colegii mei, un tânăr de 15 ani, frumos, puternic, liber, rebel. Ca mine. Dar murise. Nu mai era. Aproape de Mizil, a deschis uşa trenului şi a încercat să facă o trăznaie. Să se agaţe nu ştiu cum de tren. Şi a căzut. A murit pe loc. Avea 15 ani. Şi era foarte, foarte beat”, mărturiseşte Dan Cruceru pe blog.

De acolo a început iureşul. Fostul prezentator recunoaşte că a fot încercat atunci de numeroase sentimente.

“Pe de o parte durerea imensă. A părinţilor lui, a noastră, a colegilor. Pe de altă parte controalele, măsurile coercitive. Pedepsele.

La o săptămână de la tragedie, eram unul dintre cei care-l purtau pe umeri pe Paul. În sicriu. Ţin minte că cimitirul era pe un deal. Ploua torenţial şi era mult noroi. Bocancii se scufundau, haina militară se murdărise, umărul pe care presa coşciugul mă ustura, iar lacrimile îmi curgeau şiroaie. Paul nu mai era.

La alte câteva zile, cei şase care fusesem implicaţi în escapada din vinerea fatidică eram în faţa Consiliului liceului. Era instanţa care conducea unitatea militară şi şcolară. O asociere de cadre militare şi profesori. Părinţii noştri fuseseră chemaţi şi puşi în spatele sălii.

Nimic nu m-a durut mai tare în viaţă ca lacrimile care curgeau pe obrajii tatălui meu. Om simplu, muncitor, sărac. Umilit de faptele copilului lui, de care, până atunci, fusese mândru tare. Dintr-o dată, nişte străini- ofiţerii din conducere- îi spuneau tatălui meu cât de rău sunt, ce tâmpenie am putut să fac şi că trebuie să fiu exmatriculat. Dintr-o dată, toate rezultatele mele excepţionale la învăţătură erau şterse cu buretele, aruncate la gunoi.

Nu am înţeles cât de gravă fusese fapta mea decât după ani buni. Atunci, nu pricepeam. De ce să fiu exmatriculat, doar nu-l aruncasem eu din tren pe Paul? Ce mare scofală făcusem? Băusem puţin şi apoi plecasem pe drumul meu. Nici măcar nu fusesem prezent la momentul tragediei”, mai spune Cruceru.