Despre moartea lui Alex Leo Şerban

11 aprilie, 2011

Mi-am adus aminte că în urmă cu 2 luni a stat la câteva scaune de mine la aniversarea Dilema Veche. Stăteam şi mă gândeam, ştia sau ştiam că urmau ultimele lui 2 luni?

Oameni care fac parte din viaţa ta fără să-i fi cunoscut. Oameni care trăiesc cu tine prin texte, prin televiziuni, prin filme. E un tip de convieţuire la care mass media te invită. Nu l-am cunoscut pe Alex Leo Şerban, dar îl ascultam când vorbea. Şi uneori îl citeam când scria. Mă interesează faptul că primele două dorinţe ale oamenilor sunt nişte imbecilităţi. A trăi veşnic e o dramă. Şi simultan e cea mai importantă dorinţă. Oamenii vor să fie veşnici. Ce-ar însemna pentru angajatele Metrorex să vândă cartele 200 de ani? Fără finalitate viaţa ar fi ca un meci de fotbal jucat întruna. Perspectiva deznodământului e cea care dă un rost. Moartea în sine nu e o dramă. E întâlnirea omului cu Dumnezeu.

De a doua dorinţă isterică a omenirii mi-am adus aminte când am aflat că a murit Alex Leo Şerban. Mi-am adus aminte că în urmă cu 2 luni a stat la câteva scaune de mine la aniversarea „Dilema Veche“. A intervenit. A răspuns la nişte întrebări. A râs. Şi-a adus aminte chestii. Le-a povestit. Stăteam şi mă gândeam: ştia sau ştiam că urmau ultimele lui 2 luni? Al doilea lucru pe care oamenii îl doresc tâmp şi isteric e să-şi ştie viitorul. Nu există dar mai important ca acesta. Să nu cunoşti viitorul. Şansa de a număra doar cât timp a trecut. Nu şi cât timp a mai rămas. A trăi viaţa ca pe o melodie, din care ştii doar cât a trecut, e dreptul pe care-l ai la fericire. Finalul îl simţi în timp ce se petrece. Când ritmul scade în intensitate. Când începi să bănuieşti cumva că asta a cam fost tot aici. Când te sună cei cărora trebuie să le trimiţi editorialul, ca-n fiecare număr. Când ei conversează binedispuşi şi tu nu ai certitudinea că nu e ultima dată când vorbiţi. Mi-a plăcut finalul interviului meu cu Horaţiu Mălăele. < Dacă spectacolul vieţii pământene a fost frumos, distribuţia bună şi acţiunea interesantă, finalul va fi pe potrivă. Aplauzele postume deschid porţile unui alt spectacol….”the show must go on”. >