Din culise: Robbie Williams sau viaţa bad boy-ului mai îndrăgit decât Take That!

 „I Come Undone“

Aceia dintre voi care au fost fani Take That cu siguranţă îşi amintesc momentul lansării solo a lui Robbie Willi­ams după despărţirea de formaţia care îl făcuse celebru. Era un clip cu buget redus la minimum: cameră stabilă şi un Robbie mai grăsuţ decât îl lăsasem în imaginile cu Take That dansa şi in­terpreta un cover al hitului lui George Michael, Freedom. Mulţi nu i-au dat atunci nicio şansă de reuşită pe cont propriu. Şi cât de tare s-au înşelat! Chiar şi ideea în sine de a se relansa cu un cover, nu cu o piesă originală, părea o măsură disperată care anunţa eşecul. Dar pentru Robbie, Freedom era imnul libertăţii totale pe care şi-o lua în propriile mâini, cu bune şi cu rele, prin care avea să demonstreze nu doar că, într-adevăr, talentul lui fusese încătuşat, ascuns, umbrit în formaţia cu care pornise la drum. Mai mult decât atât, forţa cu care Robbie a explodat pe scena mondială ca artist solo a făcut ca succesul Take That să pară doar un antrenament pentru adevărata sa devenire artistică.

Plecarea din faimosul boy band n-a fost, de fapt, decât o altă cri­ză de identitate a rebelului Robert Peter Williams. Şi fiecare ieşire scandaloasă a sa dintr-un cadru organizat, care simţea că-l îngră­dea, a fost câte-un pas înainte pentru el. Căci de la bun început, bă­ieţelul născut pe 13 februarie 1974 în Stoke-on-Trent, Stafforshire (Anglia) a avut probleme cu regulile impuse de orice sistem. La şcoa­lă devenise oaia neagră, mai ales după ce părinţii săi divorţaseră... Dorindu-şi încă de pe-atunci independenţă financiară, Robbie s-a angajat ca vânzător, până când mama sa l-a dus la o audiţie pentru un boy band, după ce citise un anunţ promiţător într-un ziar. Janet remarcase talentele artistice ale fiului său, iar mişcarea s-a dovedit cât se poate de inspirată. Robbie avea doar 16 ani când s-a alăturat cel din urmă trupei înfiinţate de managerul Nigel Martin-Smith, din care făceau parte Gary Barlow, Mark Owen, Jason Orange şi Howard Donald. Dar cei din urmă vor fi cei dintâi, nu-i aşa?

Doar cinci ani a rezistat Williams în bandul lui Nigel Smith. E drept, cinci ani de succes indiscutabil, în care băieţii au devenit idolii adolescentelor şi în care hiturile au curs pe bandă rulantă, do­minând topurile de muzică pop cu piese precum Could It Be Magic, Everything Changes, Pray, Relight My Fire, Back For Good şi Babe. Dar şi cinci ani în care Rob trebuia să joace aşa cum i se cânta... Şi mai puţin să cânte. Cel puţin nu atât cât îşi dorea el, căci în Take That, vocea întâi era indiscutabil Gary Barlow. Locul doi în cursa pentru numărul versurilor interpretate era ocupat de Mark Owen. Iar Robbie simţea că-şi iroseşte talentul abia pe locul trei şi că joacă un rol în care nu se regăsea. Trebuia ca băieţii să pozeze atât de sexy cât să înnebunească minţile adolescentelor – dar nu scandalos – şi să-şi păstreze, în general, o imagine curată de băieţei cuminţi. Dar Robbie avea alergie la orice soi de reguli. La 21 de ani, avea o lume la picioare, însă era vioara a treia, iar alcoolul şi cocaina începuseră să-l facă să se simtă rege în propria lume. Până într-acolo încât a ajuns la un pas de o supradoză chiar cu o noapte înainte de show-ul formaţiei la MTV Music Awards. Robbie părea că-l provoacă pe managerul Nigel Smith şi că se cere afară din trupă. Nici ceilalţi băieţi nu-l mai vedeau cu ochi buni, astfel că, după o întâlnire de gradul zero, Gary, Mark, Jason şi Howard i-au spus că vor să plece fără el în turneul Nobody Else. Zis şi făcut. La plecarea furtunoasă din Take That, în 1995, Robbie s-a lăsat fotografiat petrecând nepermis la Glastonbury, cu cei de la Oasis. Iar mesajul era clar: vreau să trec în grupa artiştilor maturi. Cu toate riscurile de rigoare. Căci condiţiile impuse de Nigel Smith erau nemiloase şi nedrepte. O clauză din contractul cu Take That îi interzicea să lan­seze orice fel de material solo până la dizolvarea oficială a grupului. Ai fi zis că o asemenea condiţie îl va condamna la ani buni la tăcere. Dar hotărârea şi ambiţia lui Robbie au fost mai puternice decât ar fi prezis oricine. Iar după o cruntă bătălie la tribunal, şi-a câştigat libertatea, trecând de la casa Sony BMG la Chrysalis Records.

Dar chiar în vreme ce înregistra de zor cu ta­lentatul compozitor Guy Chambers, Robbie continua să facă un trio periculos cu alcoolul şi cocaina. După

, au urmat cele dintâi piese de pe proaspătul album:

,

şi

, ultimele două pierzându-se prin topuri şi alar­mând casa de discuri. Cel de-al patrulea single avea să schimbe cu totul situaţia: piesa

a făcut istorie, devenind cel mai mare hit din UK, cu două discuri de platină. Lumea deschidea ochii uluită asupra noului Williams. Între timp, Take That se destrăma...

Cel de-al doilea album, I’ve Been Expecting You, cu single-ul Mille­nium, s-a vândut în peste 4 milioane de copii în Europa. Dar Robbie voia să cucerească şi America, astfel că în 1999 a semnat un con­tract cu Capitol Records, parte a grupului american EMI. A urmat albumul Sing When You’re Winning, cu controversatul clip Rock DJ, în care Robbie face un striptease extrem, până la a-şi smulge pielea şi muşchii – şi Swing When You’re Winning, al patrulea album, inspi­rat din pasiunea lui pentru muzica lui Sinatra, cu piesa înregistrată alături de Nicole Kidman, Something Stupid, un cover după hitul lui Frank şi Nancy Sinatra. Fiecare pas îi consolida succesul, în 2002 Robbie ajungând să semneze un nou contract record cu EMI de 80 de milioane de lire sterline. Acest contract îi garanta mai multă li­bertate de creaţie decât oricărui alt artist britanic. Aşa a rezultat cel de-al cincilea album, Escapology, cu două dintre cele mai mari hituri ale sale: Feel, compus împreună cu Guy Chambers, şi Come Undone, pe care l-a scris singur în studioul din L.A. Între timp, viaţa lui personală era un haos, surprins cel mai bine de Chris Heath, în biografia artistului, Feel, lansată în 2004, în care povesteşte des­pre contradictoriul fenomen Williams: combinaţia de nesiguranţă cu accese egocentrice şi încredere în sine exacerbată; teama până la panică de singurătate şi de dormitoarele mari (Rob nu se putea odihni decât în încăperi de mărimea celei din copilăria lui)…

„A Love Supreme“

Albumul nr. 6 a fost Intensive Care, înregistrat în între­gime la casa lui din Hollywood împreună cu Stephen Duffy. A urmat mixul dance-electro Rudebox în 2006 şi Reality Killed the Video Star în 2009, după o pauză de trei ani. N-a fost o pauză întâmplătoare. Robbie ajunsese la capătul puterilor cu lup­tele pe care le ducea împotriva kilogramelor în plus, dar şi a depre­siei, a atacurilor de panică şi crizelor de anxietate, pe care nu ştia să le managerieze decât prin alcool, droguri şi, ulterior, Xanax, Vicodin şi energizantul Lucozade. De altfel, chiar în 2006, Robbie şi-a expus problemele în documentarul Stephen Fry: The Secret Life of the Manic Depressive, în februarie 2007 internându-se la clinica de reabilita­re din Tucson. „Mă mir că n-am făcut implozie, la câte dependenţe, frici şi nelinişti interioare a trebuit să fentez“, declara el. De vină pentru schimbarea lui a fost bunul prieten Elton John. Dar şi femeia care l-a schimbat cu totul şi care a intrat în viaţa lui chiar în 2006: Ayda Field. Femeia care a avut răbdare cu el aproape trei ani până şi-a regăsit drumul… Timp în care Robbie a povestit cu o onestitate dezarmantă că s-a îmbrăcat în caftan, şi-a lăsat o barbă infinită şi a dormit în cort, în grădina casei lui din L.A. „La momentul când m-am trezit eu din hibernarea în cort, paparazzi dispăruseră!“.

La întoarcerea din această pauză, în 2009, l-am revăzut pe Rob­bie în cu totul alt tablou: s-a mutat în aceeaşi casă cu Ayda, în Wilt­shire. Avea o altă stare de spirit, acel an marcând oficial şi împăcarea cu băieţii de la Take That, cu care a înregistrat un album şi a plecat în turneu. Colaborarea n-a durat, însă, decât trei ani, dar de data aceas­ta, despărţirea a fost amiabilă, Gary Barlow declarând că-l aşteaptă oricând alături de ei. În 2011, Robbie a trecut de la EMI la Universal, unde a produs albumele Take the Crown, cu single-ul de debut Can­dy, şi Swing Both Ways, lansat în noiembrie 2013. Iar istoria continuă, cu cel de-al 11-lea album, oferit fanilor pe 1 decembrie 2014, Under the Radar Volume 1. La fel cum conti­nuă şi lupta lui de a-şi păstra o stare psihică bună, Robbie declarând la un moment dat, cu obişnuita lui lejeritate pentru formulările şocante, că se luptă cu un soi de letargie cauzată de un dezechilibru hormonal numit andropauză...

Nu ştim dacă să-l credem sau nu, cert este că acum, echilibrul lui se datorează familiei întemeiate cu Ayda. Cea care l-a îmbrăţişat de la bun început cu tot cu viciile, vulnerabilităţile şi pasiunile lui. Bunăoară, obsesia lui pentru OZN-uri este binecunoscută în Marea Britanie, iar Ayda a intrat în joc şi chiar a participat la un documen­tar făcut de el pentru BBC pe această temă. Iubirea lor pare să fie acel mix perfect de pasiune, joacă de copii şi un strop de nebunie (dacă nu mai mult!) fără de care viaţa ar fi searbădă... Iar asta se vede poate cel mai bine în imaginile cu faimosul cuplu părăsind spitalul, după ce Ayda a dat naştere celui de-al doilea copil, toamna trecută: ea împinge căruciorul în care cel epuizat de naştere este, de fapt, Robbie, cu bebeluşul în braţe. Pe actriţa de origine turcă (născută pe 17 mai 1979 în Los Angeles, ca Ayda Sabahat Evecan) a cunoscut-o chiar când renunţase să creadă că va găsi vreodată o doamnă Willi­ams – după aventuri cu Natalie Imbruglia, Nicole Appleton, Rachel Hunter sau Cameron Diaz… Ori o parte din Spice Girls. Chiar anul trecut spunea cu un zâmbet larg: „Mel B e singura Spice Girl cu care am vrut să mă culc! Cu celelalte din trupă am făcut sex din greşeală! Ce? Ce-am zis?! Soţia mea ştie şi o iubeşte pe Mel B“.

Nici n-ar fi avut cum să fie Ayda „The One“ dacă n-ar fi acceptat astfel de glume. „Nu credeam în monogamie. Pentru că-mi plăcea prea mult sexul. Şi simţeam acea vină catolică fiindcă eram mereu tentat să calc strâmb. Nu puteam fi monogam. Mă bucuram să fiu cu orice tipă apărea în oraş. Dar când am cunoscut-o pe Ayda, m-am îndrăgostit de ea chiar din prima seară. N-am ştiut chiar atunci că e iubire. Am simţit-o ca pe o conexiune nebună. Şi aşa am ajuns să mă întorc la ea mereu şi mereu, până când am văzut exact cine şi ce era ea pentru mine: soţia pe care o iubeam!“. Convingerea că ea e femeia vieţii lui a avut-o tot după acea pauză de trei ani – pe 26 noiembrie 2009 a cerut-o în căsătorie tot în felul lui de nebun frumos: live, în timpul unui interviu la postul de radio australian 2DayFM. Şi pen­tru ca nebunia să fie completă, câteva zile mai târziu, purtătorul lui de cuvânt avea să spună că totul fusese o glumă, Robbie anunţând sec pe blogul lui: „Hei, le spun tuturor că nu ne-am logodit. Rob“.

Dar în vara anului următor, pe 7 august 2010, cei doi s-au căsăto­rit la casa lui din Los Angeles, într-una dintre cele mai impresionan­te ceremonii, o nuntă pe care revista OK! a oglindit-o în paginile sale, în exclusivitate pentru România. Cei şase căţei ai cuplului, pe post de cavaleri şi domnişoare de onoare, dansul mirilor pe piesa It Had To Be You, tortul cu ciocolată şi baclava, creat special de cei de la Vanilla Bake Shop din Santa Monica (marcând astfel originile turceşti ale miresei) şi toastul cu şampanie ţinut departe de ochii mirelui, care n-a servit decât sucuri naturale… Totul a făcut din nunta intimă a lui Robbie, cu doar 60 de invitaţi, una aparte. Nici pentru copii nu ai fi zis că e pregătit. „Ăsta era un alt motiv pentru care mă temeam de mariaj: privind din afară, să ai copii, părea devastator. O mare bătaie de cap, iar eu nu voiam aşa ceva. Dar n-ai cum să-ţi închipui cât de mult primeşti înapoi pentru toată această bătaie de cap!“, spune el. În 2012, Ayda i-a dăruit primul copil, o fiică pe nume Theodora Rose, iar anul trecut, pe 27 octombrie 2014, familia artistului a fost între­gită de venirea pe lume a unui fiu, Charlton Valentine. În februarie, Rob a împlinit 41 de ani, iar piesa lui, Go Gentle, ne asigură că pop idolul s-a transformat şi în tăticul idol. Chiar şi când vorbeşti cu el despre acest rol, are toate răspunsurile la el. În stilul caracteristic, plin de umor: „Ce mă interesează e ca Theodora şi Charlton să aibă o educaţie britanică. Copiii din L.A. nu ştiu să spună «Te rog» şi «Mul­ţumesc». În rest, uite, Teddy, de exemplu, dacă va fi stripteuză ori doctoriţă, eu voi fi oricum mereu alături de ea!“