Ellen DeGeneres, ascensiunea şi decăderea. A supravieţuit agresiunii sexuale, falimentului şi pierderii primei iubite

Dar poate starul TV să-şi mai menţină imaginea imaculată şi întreaga carieră după ce a fost acuzată că a permis şi chiar facilitat un mediu toxic în culisele emisiunii ei?

E bine-mersi Ellen!“, ne asigură soţia ei în timpul scandalului care ameninţă să distrugă din temelii cariera lui DeGeneres (62). „Şi nu renunţă la show“, continuă Portia de Rossi (47) pe acelaşi ton ferm. Aşadar slabe şanse să se retragă cel mai bine plătit moderator de talk-show american, care o surclasează până şi pe miliardara Oprah Winfrey! Nu e-n firea ei să se dea la fund, să plece capul, să renunţe fără să riposteze, fără să-şi explice intenţiile şi să-şi scuze acţiunile. Până la urmă, a mai dat de greu şi altă dată şi-a acceptat, fără să crâcnească, provocările vieţii. Încă din copilăria petrecu­tă într-un cult religios strict – şi periculos! – , până la adolescenţa rebelă (din care n-au lipsit divorţul părinţilor, cancerul mamei şi agresi­unea sexuală a tatălui ei vitreg) şi maturitatea plină de încercări: s-a învinovăţit de moartea prematură şi violentă a primei iubite, a trăit nu mai puţin de trei ani în sărăcie lucie şi-a ajuns să-şi piardă sponsorii, emisiunea TV şi întrea­ga credibilitate când a dezvăluit publicului larg că e lesbiană, în 1997. Oricare dintre aceste experienţe i-ar fi putut pune capac, însă cum­va, nu ştiu cum, Ellen a ieşit învingătoare. Cum o să se întâmple şi acum, când este privită ca această Cruella de Vil a mass-mediei america­ne? Când emisiunea care-i poartă numele este investigată pentru hărţuiri sexuale, intimidare şi bullying neîncetat? Posibil.

Showbizul american fierbe, la ora actuală, din cauza scandalului în care este implicată una dintre cele mai îndrăgite vedete de peste Ocean. Întreaga lume s-a împărţit în susţinători fervenţi ai vedetei TV (cum ar fi Diane Keaton, Kevin Hart şi Katy Perry) şi în acuzatorii ei, care, încurajaţi de mişcarea #MeToo, condam­nă comportamentul inadecvat, imoral şi ilegal, de fapt, pe care unii dintre colegii moderatoa­rei l-au avut de-a lungul anilor, în spatele ca­merelor de filmat. În timp ce ancheta internă a celor de la WarnerMedia continuă, există voci care susţin că tot Ellen va fi cea care va mo­dera cel de-al 18-lea sezon al The Ellen DeGe­neres Show. Asta în ciuda faptului că fuseseră deja vehiculate mai multe nume faimoase care să înlocuiască gazda de până acum, precum Jennifer Aniston, Kristen Bell, Melissa Mc­Carthy sau Sean Hayes. Dar ce s-a întâmplat mai exact în culisele celui mai urmărit chat-show din timpul zilei? Un angajat al emisiunii şi alte câteva zeci de foşti membri ai echipei i-au acuzat pe cei trei producători executivi ai showului, Ed Glavin, Mary Conelly şi Andy Lassner, de bullying. Asta se întâmpla pe 16 iu­lie. Pe 30, s-a îngroşat gluma după ce zeci de femei şi bărbaţi le-au imputat producătorilor Kevin Leman, Ed Glavin şi Jonathan Norman hărţuirea sexuală, comportamentul neadec­vat sau agresiunea. Păi, şi cu ce-a greşit Ellen? „Ea şi-a pus fericită numele în titlul emisiunii şi i-a lăsat pe producători să taie şi să spânzu­re. Dar peştele de la cap se împute...“, declară o sursă anonimă. Se pare că Norman a încer­cat să facă sex oral cu un fost angajat, Leman, scenaristul principal al show-ului, a pretins aceleaşi favoruri sexuale de la alt subordonat de-al lui, în timp ce Ed nu-şi putea ţine nicio­dată mâinile acasă în preajma femeilor. Şi lista neregulilor nu s-a oprit aici! O femeie a fost dată afară după ce-şi luase concediu medical în urma unei tentative de sinucidere, iar alta acuză intimidarea şi agresiunea verbală la care a fost sistematic supusă.

În asemenea context incendiar, Glavin, Norman şi Leman au fost concediaţi, într-un final, pe 18 august, Warner Bros., producătorul emisiunii, s-a abţinut de la a comenta acuzaţiile sexuale adresate celor câtorva angajaţi în posturi-cheie, iar DeGene­res a tăcut mâlc. Câteva zile bune de la înce­putul scandalului, n-a scos niciun cuvinţel. Se simţea vinovată că n-a luat apărarea colegilor ei asupriţi, se temea de oprobriul public sau a luat-o totul prin surprindere? După o ezitare suspicioasă, Ellen şi-a luat laptopul în braţe şi-a scris o scrisoare colegilor ei. „Salut tutu­ror! Ellen sunt“, şi-a început ea e-mailul. „În prima zi de lucru, la prima şedinţă, am pus în vedere că The Ellen DeGeneres Show va fi un loc al fericirii, unde nimeni nu va ridica vocea şi toată lumea va fi respectată...“, a continuat în deplin contrast cu acuzaţiile aduse de unii colaboratori. Urmarea mesajului e previzibilă, ea va încerca să corecteze toate nedreptăţile, n-ar fi ajuns unde este astăzi fără oamenii ei, are o responsabilitate imensă, blah, blah, blah. Singurul lucru notabil sunt scuzele pe care şi le cere de la cei nedreptăţiţi. „Pe măsură ce-am crescut, n-am mai putut fi la curent cu tot şi m-am bazat pe alţii să-şi facă treaba aşa cum mi-ar fi plăcut mie. Unii n-au fost în stare...“, dă DeGeneres de bănuit că ceva nelalocul lui tot s-a întâmplat în culise. Chiar şi după această oarecare mea culpa, mulţi tot nu s-au convins de bunele ei intenţii: „Cu siguranţă că se va demara o vânătoare a vrăjitoarelor pentru a se afla cine a divulgat cel mai bine păstrat secret din televiziune. Ellen o să se răzbune pentru că a ieşit aşa ceva la suprafaţă.“ La polul opus se află suporterii vedetei, care nu cred o iotă din grozăviile vehiculate în ultima vreme, în frunte cu Portia de Rossi, care-a şi creat hashtag-ul “I Stand By Ellen“ (n.r. O sprijin pe Ellen). De partea cui e oare adevărul?

Ellen a avut toate motivele din lume ca să-şi dorească o emisiune care să emane bunădispoziţie, să „instige“ la bunătate şi fe­ricire, doar ea şi-a trăit prima parte a vieţii fără să aibă parte de aşa ceva. „Am fost tra­tată prost, fără pic de respect şi consideraţie. Am învăţat ce înseamnă compasiunea din experienţele groaznice pe care le-am avut“, spune ea făcând referire la educaţia primită de la nişte părinţi foarte stricţi (logopedul Betty şi agentul de asigurări Elliot), care mimau fe­ricirea şi nu credeau în medicină. Deloc, nici măcar când biata copilă şi-a rupt piciorul, la 10 ani, şi, uitându-se la osul care străpunsese deja pielea, a cerut ajutor părinţilor ei: „Tata îmi vorbea despre adevărul suprem, iar eu l-am întrerupt: «Adevărul e că osul meu s-a expus lumii materiale. Ajută-mă!», i-am spus înain­te de-a leşina de durere.“ Cel mai probabil n-a primit atunci ajutorul necesar, având în vedere că Ellen n-a luat nicio pastilă şi n-a făcut niciun vaccin în toată copilă­ria ei. „Am fost educată în spiritul Ştiinţei Creştine, o religie care nu crede în doctori şi medicină“, ex­plică vedeta care crescuse cu con­vingerea că aspirina e o substanţă interzisă. Încercând să mimeze şi ea fericirea, singurul sentiment ex­teriorizat în familia ei, DeGeneres a devenit sensibilă la sentimente­le altora, mai ales ale mamei sale, care a fost diagnosticată cu cancer de sân după ce divorţase de soţ şi-a tot avut apoi experienţe amo­roase regretabile. „Părinţii mei au divorţat când eu aveam 13 ani şi am trecut apoi printr-o fază rebelă“, povesteşte ea fără să intre în de­talii. Răsuflând uşurată că scăpase de mediul artificial în care trăise cu tatăl el, adolescen­ta a dat peste o situaţie şi mai gravă, despre care n-a reuşit să vorbească decât după câteva  decenii.

În 2005, a pomenit că tatăl ei vitreg a abuzat-o sexual, iar, în 2019, a adăugat că agresorul ei se prefăcea că-i examina sânii de eventuale tumori, vezi Doamne de grijă să nu moştenească boala cruntă a mamei sale. „Am făcut un show fericit dinadins!“, revine ea asu­pra prezentului. „Scopul nostru e să-i facem pe oameni să se simtă bine“, insistă DeGeneres să ne convingă de bunele ei intenţii. Exact ca atunci când încerca s-o binedispună pe mama aflată în pragul morţii. De fapt, de la râsete­le pe care i le stârnea lui Betty a plecat totul. „Mama suferea atât de mult, iar eu o făceam să râdă. Mi-a schimbat complet viaţa acest lu­cru!“ Întocmai ca atunci când pierderea tragi­că a iubitei a generat succesul ei în comedie. Hm, ce ironie!

În vara lui 1980, Ellen avusese o ceartă cu partenera ei de viaţă, poeta Kat Perkoff, iar, câteva zile mai târziu, s-au întâlnit amândo­uă din întâmplare într-un club, doar că Ellen a ignorat-o complet pe Kat. „Voia să mă con­vingă să mă întorc acasă...“, şi-a adus aminte DeGeneres despre ultima conversaţie avută cu prima ei iubire. În acea seară, Perkoff a avut un accident mortal de maşină, iar Ellen a trecut, în drumul ei spre casă, pe lângă lo­cul accidentului fără să-şi dea seama că acolo Kat îşi dădea ultima suflare atunci. „Trebuia să mă fi oprit, trebuia s-o fi condus acasă în seara aia...“, spune vedeta plină de remuşcări. Copleşită de vinovăţie şi suferinţă, DeGeneres s-a aşezat apoi la birou şi a scris un monolog despre moarte, denumit Phone Call to God, care a scos-o din anonimat. „Voiam să am bani, să fiu specială, voiam ca oamenii să mă placă şi să fiu faimoasă!“, rememorează ea perioada în care făcea stand-up în cluburile din New Orleans şi de-abia-şi făcuse curaj să-i spună propriei familii că era gay. Ellen a ştiut de mică orientarea ei sexuală, însă abia la 20 de ani şi-a luat inima-n dinţi ca s-o informeze pe mama ei cu privire la acest lucru. „A fost şocul vieţii mele!“, a recunoscut Betty. Însă tot ea spune, în autobiografia Love, Ellen: A Mother/Daugh­ter Journey, că a acceptat pe loc sexualitatea celebrei sale fiice. Măcar atât din partea celei care închisese, până atunci, ochii la multe ne­reguli din viaţa tinerei DeGeneres! Acceptată de familie, Ellen a îndrăznit să-şi expună tot mai mult latura amuzantă şi să cucerească un public tot mai numeros.

În ‘82, a fost denumi­tă Cea mai amuzantă persoană din America, iar, patru ani mai târziu, a primit şansa vieţii de a-şi susţine monologul despre moarte în cadrul emisiunii The Tonight Show Starring Johnny Carson. „Asta mi-a catapultat cariera!“, spune ea cu convingere. Au urmat noi apariţii TV şi roluri în reclame şi sitcom-uri. În 1994, a primit rolul principal într-un serial redenumit, după numai un sezon, Ellen şi devenit una din­tre cele mai urmărite producţii TV din acea pe­rioadă. Pe măsură ce devenea mai cunoscută, Ellen era tot mai agasată de jurnalişti cu privire la viaţa ei privată. Deja apăruseră zvonurile cu privire la lesbianismul ei, doar că „eram atât de nesigură pe mine, încât eram convinsă că voi pierde totul dacă afla lumea cine eram eu cu adevărat.“ Într-un final, i-a convins pe cei de la ABC să difuzeze episodul în care personajul ei recunoştea că era gay, la scurt timp după ce ea însăşi făcuse aceeaşi mărturisire în emisiu­nea lui Oprah. Nu mai puţin de 44 de milioane de oameni au urmărit secvenţa cu pricina, pe 30 aprilie 1997, şi, în aceeaşi săptămână, Ellen apărea pe coperta Time, cu un titlu pe care, în sfârşit, şi-l asuma: „Da, sunt gay!“. Mărturisi­rea actriţei a făcut valuri ca puţine alte lucruri în showbiz-ul american. Pentru mulţi ameri­cani, era pentru prima dată în viaţa lor când aflau că cineva cunoscut lor era gay.

Curajul ei a fost nebunie curată, dacă nu chiar sinu­cidere profesională... Companiile şi-au retras publicitatea din serial, ABC a pus o avertizare pentru părinţi în genericul show-ului până în mai ‘98, când au oprit cu totul serialul, iar El­len era pusă la zid: „Am recunoscut că sunt gay şi am fost pedepsită pentru asta!“. În aceeaşi vară, şi-a început idila cu actriţa Anne Heche, cu care nu vedea nicio problemă să se afişeze şi-n spaţiul public: „Oamenii nu mai văzuseră până atunci două femei ţinându-se de mână sau îmbrăţişându-se pe covorul roşu“. Iar co­mentariile maliţioase, presiunea venită din toate părţile nu făceau decât să apese tot mai mult pe umerii celebrului comic. Totuşi, când toate uşile i se trânteau în nas la Hollywood şi nu mai avea activitate de câteva luni bune, actriţa şi-a găsit din nou de lucru, în serialul Will & Grace. Rolul interpretat de Ellen n-a făcut decât să-i plătească facturile, marea ei şansă venind de la... un peştişor albastru cu galben, pe nume Nemo. Actriţa şi-a împru­mutat vocea lui Dory, din Finding Nemo – al doilea cel mai de succes film al anului 2003, cu 681 de milioane de lire sterline strânse la box ofiice – şi a revenit, astfel, în atenţia tuturor. În mod pozitiv!

Tot în 2003 i-a fost dat pe mână The Ellen DeGeneres Show, care a câştigat nu mai puţin de 38 de premii Emmy până acum. Gazda Os­carurilor din 2007 şi 2014 a devenit brusc no­rocoasă nu numai în carieră, ci şi în dragoste. După ce şi-a încheiat socotelile cu fotograful Alexandra Hedison, actuala soţie a lui Jodie Foster, în 2004, Ellen a întâlnit-o pe Portia de Rossi. De fapt, ele se cunoaşteau de câţiva ani buni, dar starul din Ally McBeal n-a îndrăznit să-şi recunoască lesbianismul decât la finele lui 2004. Patru ani mai târziu, cele două vede­te s-au căsătorit în casa lor din Beverly Hills, la scurt timp după ce fuseseră legalizate căs­niciile de acelaşi sex în California. Pe 16 au­gust, cele două au sărbătorit 12 ani de mariaj şi, cum era de aşteptat în scandalul-monstru în care e implicată acum DeGeneres, au pozat în cuplul perfect. Nimic nu pare să le perturbe fericirea. Nici măcar cel mai sumbru scenariu – care ar presupune pierderea emisiunii pen­tru Ellen – nu pare un sfârşit de lume pentru ele. „E o actriţă aşa de bună şi un comic de stand-up extraordinar, încât n-are nevoie de emisiune ca să-şi exprime creativitatea“, spu­nea Portia înainte de înnoirea contractului lui Ellen până în această vară.

Cu o notorietate colosală şi-o avere de peste 300 de milioane de dolari, agonisită preponderent de pe urma talk-show-ului ei, dar şi-a afacerilor aferente (deţine casa de producţie Eleveneleven şi pro­priul brand de lifestyle), DeGeneres e departe de sărăcia de altădată. După ce-a primit Me­dalia Libertăţii, de la Barack Obama, şi premiul de Excelenţă în televiziune, la Globurile de Aur din ianuarie 2020, actriţa de comedie n-are mari emoţii în ceea ce priveşte viitorul, chiar dacă criticile la adresa ei se înteţesc: „Mediul în care lucram era ca-n filmul The Devil Wears Prada“, a îngroşat, pe 13 august, rândurile „vic­timelor“ un fost asistent de cameră al emisi­unii. „Nu ştii niciodată când va lua sfârşit cea mai dificilă perioadă din viaţa ta, aşa că tot ce poţi face e să mergi mai departe“, spunea El­len parcă prevestitor. „Dar eu sunt suficient de puternică pentru a mă întoarce!“, conchide tot ea.