Grace Kelly & Prinţul Rainier, prima idilă urmărită în prime time

Totul a început cu o întâlnire formală, stabilită de agenţii lui de presă şi PR-ii ei. Un an mai târziu, „Regina“ Hollywood-ului şi prinţul moştenitor din Monaco îşi declarau iubire pe viaţă într-o ceremonie extravagantă, filmată de studiourile MGM şi urmărită de zeci de milioane de oameni din întreaga lume.

Nunta secolului. Ceremonia de oficializare a relaţiei lor a fost primul eveniment modern care a generat mediatizare excesivă, fiind urmărit de 30 de milioane de oameni, într-o perioadă în care nu exista televizor în fiecare casă.

6 mai 1955. O zi obişnuită din viaţa actriţei Grace Kelly, care se afla în turneul de promovare al filmului To Catch a Thief şi avea de bifat o conferinţă de presă, inter­viuri cu jurnaliştii, o vizită la coafor, o şedinţă foto cu un prinţ şi o gală organizată în onoarea ei. Cu un program atât de încărcat, Grace s-a gândit să renunţe la singura întrevedere pe care nu o considera absolut obligatorie, cea cu Prinţul Rainier al III-lea, şi şi-a făcut cunoscu­te intenţiile cu o zi înainte, când a luat prân­zul cu actorul Jean-Pierre Aumont: „Prefer să merg la coafor în loc să mă întâlnesc cu Prin­ţul…“. Însă amicul ei, un adevărat Cupidon, a reuşit să o facă să se răzgândească: „Nu poţi face una ca asta unui prinţ în carne şi oase!“.

Întâlnirea dintre Grace şi Rainier a avut loc la palat, cei doi plimbându-se prin grădi­nile regale şi abordând subiecte adecvate şi politicoase. Nimic romantic nu s-a petrecut între ei, din simplul motiv că fotografii de la Paris Match le urmăreau şi imortalizau fieca­re mişcare, iar servitorii nu-i slăbeau din ochi, încercând să le satisfacă orice nevoie. Chiar şi în urma unei întâlniri atât de formale, Prinţul Rainier s-a declarat încântat de compania de care a avut parte, enumerând printre calităţile actriţei prospeţimea sa, maturitatea, sensibi­litatea şi educaţia. Nici lui Kelly nu i-a rămas indiferent cel mai dorit burlac din Europa, ca­talogându-l drept „fermecător“.

Au urmat luni întregi de coresponden­ţă între frumoasa actriţă şi prinţ. Cei doi se apropiau tot mai mult prin intermediul destăi­nuirilor pe care şi le făceau în scris, însă niciu­nul nu îndrăznea să propună revederea. Într-o zi, Rainier s-a confesat preotului său, Francis Tucker, recunoscând că nu şi-o poate scoate din minte şi din suflet pe Grace. Acesta, emo­ţionat de mărturisirea prinţului, i-a scris în se­cret americancei, pe care a informat-o despre sentimentele pe care acesta le avea pentru ea, iar Kelly i-a răspuns pastorului că îşi doreşte să-l revadă pe Prinţ în următoarea sa vizită în Europa. Mulţumit de răspunsul primit, preotul a aranjat pe loc o vizită în Statele Unite pentru ea şi Prinţ. Coincidenţa face ca Rainier să fie cazat la familia Austin, care, culmea, erau buni prieteni cu părinţii lui Kelly şi îi invitaseră pe aceştia – inclusiv pe Grace – de Sărbători la ei. Astfel, actriţa şi prinţul ei şi-au petrecut pri­mul lor Crăciun împreună la New York, îndră­gostindu-se nebuneşte unul de celălalt. Iar în ajunul Anului Nou, într-un decor de vis, prin­ţul a coborât într-un genunchi în faţa alesei sale şi a cerut-o în căsătorie.

Adio, Hollywood! Nunta de la Monaco este ultimul film hollywoodian în care a apărut Grace Kelly. Prinţul a permis studiourilor MGM să filmeze întreaga nuntă în schimbul încheierii contractului de şapte ani cu actriţa.

Imediat ce s-a aflat vestea, Hollywood-ul jubila, iar monegascii fremătau de fericire! Prinţul şi-a găsit jumătatea, pe mama viitorilor săi urmaşi, care aveau să salveze principatul (conform unei înţelegeri istorice, dacă prinţul murea fără moştenitori, cei 20.000 de supuşi ai principatului deveneau cetăţeni francezi), iar actriţa avea să devină Prinţesă de Monaco! Grace avea 25 de ani şi era, pe-atunci, o actri­ţă câştigătoare a premiului Oscar şi un fashion icon veritabil, o femeie curtată de unii dintre cei mai mari cuceritori ai vremii, printre care Clark Gable, Şahul Iranului şi designerul Oleg Cassini, cu care fusese chiar logodită. Nu-şi putea găsi fericirea decât alături de un bărbat puternic, după cum ea însăşi a declarat: „Nu-mi doresc pe cineva care să se simtă intimidat de succesul meu. N-aş suporta să i se spună soţului meu domnul Kelly“. Aşadar, o urcare în ierarhia socială, chiar până la statutul de Prin­ţesă, a fost mai mult decât binevenită!

Iar Rainier, la 31 de ani ai săi, a găsit în Grace nu numai femeia care avea să-i aducă pe lume moştenitorii, ci şi cea care avea să îm­prumute puţin glamour regatului său. E ade­vărat că Monaco e mai mic chiar decât studi­ourile MGM, unde fusese angajată actriţa, dar tot oferea o viaţă de lux în palatul cu 200 de încăperi unde cei doi soţi şi-au petrecut cei 26 de ani de mariaj. După încheierea somp­tuoasei ceremonii de oficializare a relaţiei lor, Grace şi-a asigurat supuşii de autenticitatea sentimentelor sale: „Când m-am măritat cu Prinţul Rainier, am ţinut cont de ce fel de om este şi nu de funcţia pe care o are“. Altfel i-ar fi fost şi mai greu să-şi însuşească noile respon­sabilităţi regale, care nu sunt oricum floare la ureche pentru nimeni.

Dovada iubirii. Când a primit inelul de logodnă, Grace l-a etalat în ultimul său film făcut la Hollywood, High Society.

După ce cariera actoricească devenise doar o amintire pentru ea, Prinţesa s-a dedicat ac­ţiunilor caritabile şi evenimentelor cultura­le. La fix nouă luni şi patru zile de la nuntă, a adus-o pe lume pe Prinţesa Caroline, după care au urmat Albert şi Stephanie. Contrar etichetei regale, cei trei copii erau destul de prezenţi în vieţile părinţilor, Grace fiind cea care a redus obiceiurile formale în familia sa. De fapt, începuse să ia în considerare ideea de a-şi relua activitatea la Hollywood când Alfred Hitchcock i-a oferit, în 1964, rolul principal din Marnie. Soţul ei s-a simţit nevoit atunci să pună piciorul în prag şi să-i interzică ase­menea mofturi. „Trăiau într-o colivie aurită“, a punctat fostul ei logodnic, Cassini. Nu-i de mirare că, la finele anilor ’70, Grace îşi găsea anual refugiul la Paris, unde se pare că s-ar fi apropiat nepermis de mult de regizorul de origine română Robert Dornhelm. Oricum se ocupa aproape exclusiv de fiicele ei, care de­veniseră nişte adolescente rebele, şi tot mai puţin de mariajul său, care s-a încheiat, de al­tfel, brusc pe 13 septembrie 1982.

„Urăsc şofatul! Sunt un şofer atât de prost!“, s-a plâns cândva jurnalistei Hedda Hopper. Şi, din păcate, un accident auto i-a adus şi sfârşitul. Se afla cu Stephanie (17 ani pe-atunci) în maşină, când se întorcea din Franţa şi, pe drum, a pierdut controlul autoturismului şi s-au izbit de parapet. Doctorii au invocat un accident vascular cerebral, care a făcut-o să piardă controlul maşinii şi să-i aducă prema­tur sfârşitul. Singura consolare a îndureratului Rainier, care a regretat sincer dispariţia soţiei lui, e că fiica lor scăpase nevătămată din acci­dent. Jurnaliştii care veniseră la nunta lor se întorceau acum în Monaco pentru înmormân­tare. Ei au fost martorii unei poveşti de dra­goste care a cunoscut fericirea desăvârşită, în primii ani de căsnicie ai Prinţilor de Monaco, dar şi resemnarea în faţa unui stil de viaţă în­corsetat de reguli.