Hugh Jackman, povestea de viaţă a lupului australian

E din liga celor care au adus Australia la Hollywood. Şi din rândul celor care schimbă măştile dure cu cele romantice, fără a face un efort deosebit. În viaţa reală, însă, e printre cei puţini dispuşi să lase măştile deoparte şi să trăiască sincer, nealterat de faimă.

„Cu siguranţă, Wolverine a fost rolul care mi-a schimbat complet cariera“

Trece cu o uşurinţă absolut fantastică de la Wolverine cel cu gheare de metal şi drame interioare complexe la persona­je vesele de pe Broadway, care cântă şi dansează. De la persecutor la victimă şi apoi la omul fără nicio grijă. Iar când îl vezi mai mereu cu zâmbetul pe buze, pare că toată lumea e a lui. Oricum, mare parte din formula de succes a bifat-o: faimă internaţională, o avere pe măsură şi o căsnicie fe­ricită şi stabilă cu Deborra-Lee Furness. Trofee pe deplin meritate după ani de muncă asiduă, făcută cu pasiune, şi o viaţă aşezată, dedicată familiei. Dar cum lumea funcţi­onează pe principiul compensaţiei, şi aceste daruri sunt contrabalansate de nişte vulnerabilităţi majore: copiii şi sănătatea. Două capitole pe care Hugh le consideră drept încercări la care-l supune Divinitatea şi pentru care a gă­sit ca soluţii adopţia şi, respectiv, tratamentele continue şi pozitivismul maxim.

Chiar deunăzi aflam că vajnicul Wolverine a trecut prin cea de-a şasea intervenţie chirurgicală de îndepărtare a unui carcinom, menită să ţină pe loc cancerul de piele. O boală care-i dă bătăi de cap din 2013 şi pe care nu s-a ascuns s-o facă publică, gândind că astfel contribuie la creşterea gradului de conştientizare în rândul populaţiei. „Arată mai rău fără bandaj“, ne asigură el de fiecare dată, reuşind să-şi păstreze zâmbetul chiar şi într-o asemenea situaţie. „Dacă asta este singura cruce pe care trebuie să o porţi în viaţă, atunci ar trebui să te consideri norocos“, spune el preluând vorbele medicului personal şi îndem­nându-i pe toţi cei diagnosticaţi cu carcinom de celule bazale să rămână pozitivi.

Ai putea spune că un om ca el, care gustă din fructele destinate doar celor privilegiaţi, nici n-are cum să fie alt-fel. Să fie deprimat, trist, cu regrete... Doar că tot acest tablou vesel are şi drama lui, în spatele cortinei, pe care Hugh rar ne lasă s-o vedem.

Pentru interpretarea din Mizerabilii (2012), Jackman a fost nominalizat la premiile Oscar şi BAFTA şi recompensat cu un Glob de Aur pentru cel mai bun rol principal masculin.

S-a născut pe 12 octombrie 1968, la Sydney, în pli­nă primăvară în emisfera sudică. Era mezinul familiei şi al doilea urmaş al imigranţilor englezi Chris Jackman şi Grace Watson născut în Australia. De mic, era un copil energic şi voia să fie mereu în centrul atenţiei. De la mi­cile spectacole pe care le oferea în sufrageria de acasă şi până la rolurile pe care le primea la şcoală în vreun musi­cal pus în scenă pentru serbarea clasei, lui Hugh îi plăcea să fie admirat şi aplaudat.

Cel mai mult voia să-şi impresione­ze mama, dar tocmai ea a fost primul spectator pe care l-a pierdut, pe când avea doar opt ani. Aceasta i-a părăsit pe el şi cei patru fraţi mai mari ai lui, lăsându-i în grija tatălui. Un moment greu, care continuă şi acum să-l bântuie pe Hugh, ca dovadă mărturisirea emoţionantă făcută la 44 de ani în cadrul emisiunii 60 Minutes, cu ocazia promovării filmului Mizerabilii/Les Misérables la CBS.

„Îmi amintesc dimineaţa în care a plecat. Îmi aduc aminte că avea un prosop în jurul capului şi că spunea «La revedere». Probabil ăsta era felul ei de a-şi lua rămas bun. Când am plecat la şcoală şi m-am întors, nu mai era nimeni acasă. Ziua următoare, am primit o telegramă din Anglia. Mama era acolo. Şi asta a fost“, po­vestea el, cu ochii umeziţi de lacrimi. „Nu cred că s-a gândit nici măcar o secundă că avea să fie pentru totdeauna. Cred că s-a gândit că era ceva de genul: «Simt doar nevoia să plec undeva departe şi o să vin înapoi». Tata se ruga în fiecare noapte ca mama să se întoarcă acasă...“

"Vara lui 1980, împreună cu fratele meu, Ralph."

Chris şi Elizabeth Jackman

De altfel, Hugh simte că îi datorează totul tatălui său: „E stâlpul meu. El m-a învăţat totul despre loialitate, încredere, despre cum să fii acolo zi şi noapte, în orice circumstanţe... La el mereu e vorba de familie. E vorba despre «ce mai face Deb»“ (soţia lui Hugh Jackman, n.r.), nu e vorba despre mun­că. Şi asta spune multe despre felul în care a învăţat să tră­iască cu propriile regrete legate de familie. Şi poate cu senti­mentul că, într-un moment nepotrivit, s-a refugiat în muncă. Nu vrea ca şi eu să fac aceeaşi greşeală. În felul lui delicat, îmi aminteşte mereu că acesta e cel mai important lucru.“

Chris Jackman a vrut ca toţi copiii lui să fie responsabili şi realizaţi. Şi, deşi mezinul lui îi tot arăta cât de talentat este la muzică, dans şi actorie, jucând în musicalul My Fair Lady şi petrecând un an la şcoala Uppingham din Anglia, l-a orientat spre jur­nalism.

„Adevărul e că făceam pe clovnul la petrecerile pen­tru copii şi nu prea ştiam să fac trucuri de magie. Şi m-am trezit că un puşti de şase ani a început să plângă şi să strige: «Mami, clovnul ăsta e nasol!». Nu mi-a picat bine, dar avea dreptate“, povestea el amuzat în cadrul unui interviu în care-şi promova prestaţia din „Prestige“, unde interpreta, culmea, un magician.

În 1991, Hugh era cât pe ce să îngroaşe rândurile reporterilor, dacă nu afla de The Journey, cursul de un an de la Centrul Actorilor din Sydney. La finalul lui, i s-a oferit un rol în celebrul serial Neighbours, dar Jackman se vedea jucând în piese teatru, nu în filme de televiziune, aşa că s-a înscris la actorie la Western Australian Academy of Performing Arts. „Întotdeauna mi-a plăcut actoria. La facultate nu te puteai plictisi, pentru că făceai ba Shakespeare, ba numere de circ, lecţii de modulaţie a vocii şi dicţie, scrimă... Am fost absolut fascinat de tot ce se întâmpla acolo. Îmi plăcea să merg la ore şi să descopăr încă ceva nou. Iar asta m-a învăţat să fiu un om uşor adaptabil.“

Hugh şi Deb, la începuturi.

După licenţă, a urcat direct pe scena din Melbourne, ca Gaston din Frumoasa şi bestia şi ca Joe Gillis în Sunset Bo­ulevard, dar a ajuns şi pe micile ecrane cu rolul din serialul Correlli – pe al cărui platou de filmare avea s-o cunoască pe actriţa Deborra-Lee Furness, cu 13 ani mai mare decât el.

A fost „o întâlnire magică, femeia care m-a cucerit total“, spunea el despre cea care i-a devenit soţie în 1996 şi care, de două de­cenii încoace, e celălalt stâlp din viaţa lui. „Deb a avut o regulă: să nu stăm despărţiţi mai mult de două săptămâni“, a încercat el să explice secretul rezistenţei mariajului său, spunând, cu umorul său specific, că a învăţat încă de la începutul relaţiei să spună „da“ la tot ceea ce-l roagă soţia.

Evident că numai o dragoste profundă şi o chi­mie perfectă putea să-i ţină alături atâta vreme şi să-i ajute să depăşească o mare cumpănă din viaţa de cuplu, două sarcini pierdute şi ac­ceptarea faptului că el şi Deb nu pot avea copii. „Nu e deloc uşor să afli aşa ceva. Îţi doreşti atât de mult şi te dedici cu totul, iar când afli că nu se poate, este cumplit de dureros“, mărturisea el într-un inter­viu acordat revistei australie­ne Harold Sun. Între timp, în via­ţa lor au apărut Oscar (17) şi Ava (12), copiii pe care i-au adoptat şi care le comple­tează fericit albumul de familie.

Şi ce dovadă mai mare de iubire din partea lui Hugh pentru copiii lui decât faptul că s-a aruncat în valuri să-şi salveze fiul? Se întâmpla anul trecut, când Oscar a intrat în ocean alături de câţiva surferi şi a fost surprins de valurile puternice. Iar Jackman nu doar că şi-a salvat băiatul de la înec, dar a mai scos la ţărm încă un bărbat aflat în aceeaşi situaţie, imaginile cu el în rol de salvamar făcând înconjurul Planetei şi fiind declarat pretutindeni „eroul zilei“.

Happy wife, happy life. Este motto-ul mariajului său cu Deb, despre care spune că „este tot ceea ce am mai de preţ“.

E drept că, pentru australieni şi nu numai, Jackman e idolul suprem. De la prima apariţie în X-Men (2000), care i-a adus faima internaţi­onală, nu doar felul în care joacă, ci şi forma lui fizică s-a îmbunătăţit, făcând ca ima­ginea de prinţi­şor îndrăgostit din Kate şi Le­opold să fie uşor ilară.

Ba chiar Jackman, cu cei 1,82 m ai săi, este mai impozant în realitate decât Wol­verine, despre care se spune că avea doar 1,52 m înălţime, astfel că producătorii seriei au fost nevoiţi să-l filmeze din diferite unghiuri sau numai de la mijloc în sus pentru a-l face să pară mai scund. Dar cu masa mus­culară câştigată odată cu acest rol (a ajuns să ridice greutăţi de peste 136 kg!), el a devenit, practic, tipul de bărbat pe care vrei să-l vezi pe afiş – lucru dovedit şi de votul fanilor care l-au plasat, în 2008, în topul People al celor mai sexy bărbaţi în viaţă, dar şi de luarea lui în considerare pentru rolul lui James Bond.

Un motiv suficient de bun ca Deb să nu-l lase prea mult în preajma Angelinei Jolie, deşi Hugh i-a demonstrat că poate rezista farmecelor unor femei la fel de seducătoare, precum Halle Ber­ry (Swordfish, seria X-Men), Scarlett Johans­son (Prestige, 2006), Nicole Kidman (Australia, 2008) ori Anne Hathaway (Mizerabilii, 2012).

Familia. Cu Deb, Oscar şi Ava.

Lui Jackman, însă, îi place să se joace şi toc­mai de aceea nici nu rămâne prea mult în pie­lea unui singur personaj. Acum îl vezi luptân­du-se cu forţele oculte (

,

, V

), apoi redevenind romantic (

,

,

), dan­sând şi cântând pe Broadway (

) ori împrumutându-şi vocea unui personaj animat (

,

,

).

Iar examenul şi l-a dat cu cele trei personaje diferite jucate în The Fountain, fil­mul regizat de Darren Aronofsky: neurologul Tommy Creo, prins între soţia sa, Izzi (Rachel Weisz), bolnavă de cancer, şi încercările de-a găsi un remediu salvator; căpitanul Tomas Creo, un conchistador din 1532; şi astronautul Tom, care călătoreşte prin spaţiu în încerca­rea de-a o regăsi pe Izzi.

Un actor complex, cu o mie de feţe, care l-a provocat chiar şi pe Jim Carrey pe internet la un concurs de imitaţii, soldat cu poante bune. Şi un tip care te cuce­reşte, în primul rând, cu firescul lui, cu felul în care cântă la pian ori la chitară, cu reprize­le de windsurfing, chiar şi cu faptul că recu­noaşte că e miop şi că nu şi-ar da seama cine e în faţa lui dacă n-ar avea lentilele de contact. Noi te vedem bine, Hugh, şi vrem să te vedem cât mai des!