Interviu exclusiv Vladimir Drăghia, înaintea marii finale Desafio: "Sunt programat genetic să plec în aventuri, dar cred în puterea dorului“

Ne ține din nou cu sufletul la gură în Marea Finală „Desafio: Aventura“, difuzată de la ora 21:30, la PRO TV și pe VOYO, o experiență din care s-a întors cu câteva lecţii noi de viaţă, învăţate în jungla din Thailanda.

După mai bine de patru luni de competiție intensă, provocări extreme și momente care au dus limitele fizice și emoționale la maximum, Desafio: Aventura ajunge în această seară la momentul decisiv, iar telespectatorii vor afla cine va deveni marele campion și câștigătorul premiului de 150.000 de euro. În lupta pentru titlul suprem au rămas trei concurenți, Vladimir Drăghia, Marius Alexandru (Dumbo) și Valentin Tănase, iar cu primul am schimbat păreri cu ceva timp înainte de finala cea mare. 

La 40 de ani, Vladimir Drăghia pare să fi ajuns într-un punct în care aventura nu mai înseamnă doar competiție, ci și o formă de cunoaştere. „Abia am împlinit 40 de ani“, spune zâmbind, ca și cum ar fi bifat doar o bornă de traseu, o frontieră nouă, încă de explorat. De altfel, Drăghia funcționează după un cod interior care nu lasă loc rutinei, iar prezenţa lui la Desafio: Aventura de la PRO TV nu este decât cea mai recentă dovadă. După Exatlon, Ferma vedetelor, Splash! Vedete la apă, Sunt celebru, scoate-mă de aici! și alte competiții care l-au pus la încercare şi care i-au testat rezistența, disciplina, instinctele, el continuă să caute provocarea ca pe o formă de cunoaștere – a lumii, dar mai ales a propriei persoane.

Crede în dor, în distanța care întărește legături, nu le slăbește, iar fiicele lui, Zora şi Alegra, îi oferă terenul de antrenament emoțional. În discuțiile cu soția lui, Alice, „și-a făcut loc și al treilea copil, dar momentan e doar un gând“.

Pentru Drăghia, totul e un test. Un exercițiu de perspectivă. „Eu iau totul ca pe o provocare.“ Iar la 40 de ani, provocarea cea mai mare pare să fie exact asta: să rămână curios, viu, prezent, într-o lume care încearcă mereu să te așeze într-o formă fixă.

Ai încheiat al doilea reality show de supraviețuire. Cum ți s-a părut experiența de la Desafio: Aventura în comparație cu cea de la Exatlon?

Vladimir Drăghia: Complet diferită. În primul rând, Desafio: Aventura durează mai puțin, ceea ce e foarte important. Probabil nu aș fi mers la Desafio dacă ar fi durat mai mult. Țin foarte mult la timpul petrecut cu fetele și prețuiesc fiecare oră, zi, petrecută împreună. Desafio: Aventura e foarte complex – trebuie să știi să faci echipă, nu e suficient să fii doar rapid, doar puternic sau doar îndemânatic. Cum nu e suficient să fii doar un bun strateg. (zâmbeşte) Trebuie să le ai pe toate pentru a merge până departe în concurs.

"A fost mai greu la Exatlon. E mult mai distractiv la Desafio"

Ce a fost mai greu de suportat, jungle dominicană (Exatlon) sau cea thailandeză (Desafio)?

A fost mai greu la Exatlon. E mult mai distractiv la Desafio. Jocurile sunt extrem de plăcute. Parcă suntem copii în fața blocului când se dă startul. La Desafio e mai greu că depinzi foarte mult de echipa pe care o ai, iar oamenii sunt foarte diferiți, pot fi foarte dificili. În echipa Roșie, de exemplu, am avut pe cineva care ne-a făcut viața un calvar. Am fost nevoiți să manageriem totul în așa fel încât să mergem mai departe așa cum ne-au obligat regulile jocului. Trebuie să știi să lucrezi cu oamenii. Să știi când să asculți, când să vorbești.

Chiar la începutul concursului Desafio, ai avut acel moment în care ai apărut cu fața plină de sânge, după ce un ciocan din lemn te-a lovit în ochi – un cadru greu de privit. Ce a primat atunci, durerea, adrenalina sau gândul de a nu-i îngrijora pe cei de acasă?

Adrenalina, bineînțeles. Singura grijă pe care o aveam era să nu cumva să se fi spart globul ocular. M-am asigurat că încă mai era totul la loc și mi-am văzut de treabă. Despre asta e vorba: despre nebunia de a merge mai departe indiferent de ceea ce ți se întâmplă. Ăsta cred că e factorul cheie care diferențiază jucătorii. Eu întotdeauna am simțit că dacă apar în fața a zeci-sute de mii de oameni am obligația de a transmite ceva. Am ales să transmit că te poți evidenția și prin bun simț și sportivitate. Nu trebuie să urmăm toți calea bătătorită deja, cea a circului. Sunt sigur că oamenii vor să vadă la televizor și lucruri aspiraționale, nu doar intrigi și scandal, așa cum se crede în general. Drept urmare, am făcut tot posibilul să le dau motive celor de acasă să deschidă seara televizorul și să vadă că încă mai există speranță. (zâmbeşte)

Spuneai că ai plecat la Desafio ca să „rupi rutina și să te redescoperi”. Ce mai aveai de descoperit despre tine?

Abia am împlinit 40 de ani. (zâmbeşte) Fiecare vârstă, fiecare etapă a vieții vine cu descoperirile ei. Sunt curios să descopăr atât de lumea înconjurătoare, cât și pe mine, lumea din interiorul meu. Încerc pe cât posibil să evit rutina. Cred că doar așa pot evolua, pot învăța. Inclusiv la antrenamente fac asta. Mereu învăț noi procedee la Brazilian Jiu-Jitsu, la fiecaredoi-trei ani învăț un sport nou – acum, de exemplu, fac și Padele, și atletism. L-am rugat pe Valentin să mă învețe să alerg corect, ca un atlet. Avem și un pariu. (zâmbeşte) Am pariat cu el că voi alerga sub 12 secunde suta de metri.

Ai spus că te-ai întors de data aceasta acasă „puțin modificat”. În ce fel?

Îmi place să cred că sunt mai răbdător, mai înțelegător. Îmi dau seama că suntem diferiți și că ceilalți au dreptul să aibă valori diferite de ale mele sau chiar să nu aibă deloc. În viața de zi cu zi îi poți evita pe oamenii ăia, dar în astfel de competiții trebuie să împărți cu ei casa, masa, trebuie să faci echipă săptămâni, chiar luni la rând, și asta te bătătorește într-un fel. Nu mai ești atât de sensibil la ce cred, spun sau fac alții.

Ai spune despre tine că ești mai mult luptător, norocos sau visător? Asta fără legătură cu echipele din care ai făcut parte în Thailanda.

Nu visez deloc, n-am visat vreodată. Sunt, în schimb, luptător și, da, mă consider norocos pe alocuri. (zâmbeşte)

Pentru un tip născut pe 13, ai și superstiții?

Nu am superstiții. Le consider slăbiciuni.

Ce temotivează să revii constant în astfel de competiții extreme?

Cred că genetic sunt programat să plec în aventuri, să plec la luptă, nu știu. (zâmbeşte) Simt că e ceva primordial acolo care mă cheamă, care nu mă lasă să stau prea mult într-un singur loc.

Dar după emoțiile din Thailanda, te mai lasă soția ta, Alice, să pleci în astfel de aventuri?

Nu am curaj să o întreb. (râde) Ideea e că nu este vorba doar de noi doi. Când ai o familie, când ai doi copii se pune problema și de munca pe care o presupune întreținerea casei, grija pe care trebuie le-o acorzi copiilor. Toate astea se împart la doi când sunt acasă, iar când plec totul cade pe ea...

S-a tot vorbit despre aceste show-uri că ar fi teste supreme pentru relații. Cum ați reușit tu și Alice să nu vă distanțați unul de altul?

Cred în puterea dorului. Dorul face totul mai puternic, mai intens. Dacă se vrea, se poate. (zâmbeşte) Totul e un test în viață și în relații. Cred că e importantă perspectiva. Eu iau totul ca pe o provocare. Dacă văd că ceva nu merge sau că poate merge mai bine, consider că e o provocare, că ține de mine să rezolv asta.

Ea cum percepe nevoia asta a ta de a-ți testa, din timp în timp, limitele?

A știut încă de la început cum sunt. Așa m-a cunoscut, nu prea a avut surprise în ceea ce mă privește și ăsta cred că e un mare avantaj. Nu am cosmetizat nimic la începutul relației. Sincer vorbind, cred că sunt mai bun acum decât atunci. Am învățat câteva lucruri.

Pentru fetele tale, Zora și Alegra, sigur ai o imagine de erou. Dar cum s-au „călit“ ele în dorul pentru tine după astfel de proiecte?

Nu știu cât de erou mă văd ele. Sunt mai mult partenerul lor de joacă: lupul cel rău, Elsa etc. (râde) Și cu ele e valabilă puterea dorului. E sănătos să ne fie dor din când în când de persoanele pe care le iubim. Ne face să apreciem mai mult când suntem împreună.

În general, fetele au o relație specială cu tații. Care e cel mai frumos lucru pe care ți l-au spus sau cel mai candid moment trăit cu ele?

E greu să aleg. De fiecare dată când le țin tălpile în palmă și observ pe zi ce trece că palma mea se micșorează. Asta mă emoționează de fiecare dată.

Cum sunt ele la 9 ani și, respectiv, 3 ani și jumătate?

Ca toate fetele de vârsta lor. Doar că ele-s ale mele și asta face totul să fie unic, special, dar probabil fiecare părinte simte asta.

Zora face Jiu-Jitsu și pare că are deja ambiția ta. Ești pregătit să fii provocat de versiunea ta în miniatură?

Nu trece zi fără să o provoc. Abia aștept să pot face de la egal la egal cu ea. Așa am crescut-o încă de mică – nu i-am oferit pe tavă niciodată victoria. Am făcut-o să muncească pentru tot ce a primit și continuu să fac asta cu ea. Doar simțind în mod repetat înfrângerile va gusta cu adevărat plăcerea victoriei.

Cu atâtea fete în casă, sigur te simți alintat. Dar ți-ai dori și un băiețel? V-ați gândit și la un al treilea copil?

E complicat să-ți dorești ceva ce nu ține de tine. De aia nu m-am gândit niciodată dacă aș vrea băieți sau fete. Ce o fi... O fi! Și-a făcut loc în discuțiile noastre și al treilea copil, dar momentan e doar un gând. Vrem să ne bucurăm pe deplin de cei pe care îi avem.

De curând, ai schimbat prefixul. Cum e la pragul de 40 de ani?

Mai bine. Acum pot, în sfârșit, să arăt de 40 de ani. Când aveam 39 și arătam de 40 simțeam presiunea. (râde)

Până la vârsta asta, ai demonstrate că, pe lângă a fi un bun familist, ești un bun sportiv, un actor credibil și un investitor abil.

Mulțumesc. Am făcut ceea ce consider a fi minimul necesar. (zâmbeşte)

Dar cum se împacă pasiunea pentru actorie cu celelalte preocupări ale tale? Citisem că ai intrat în imobiliare. Când ai timp să și repeți, să te și ocupi de business?

Nu am un business în imobiliare, iar actoria apare episodic în viața mea, așa că pe lângă timpul petrecut cu copiii, mai am timp și de proiectele din online și, surprinzător, îmi mai rămâne timp și pentru mine.

Fiind genul de om care nu-și pune ouăle într-un singur coș, ai ajuns la o stabilitate financiară confortabilă. Dar cam pe la ce vârstă nu ți-ai mai făcut griji pentru „ziua de mâine“, ci pentru cea de poimâine?

Pe la 35 de ani, deci relativ recent. Și, totuși, mă gândesc zilnic la ziua de poimâine. Uneori nu scap nici de grija zilei de mâine. E greu să scapi de ea după ce ai trăit cu ea toată viața. (zâmbeşte)

Odinioară, când erai sportiv de performanță, ai fost nevoit să renunți la bursele din SUA, din motive financiare. Te gândești vreodată „ce-ar fi fost dacă...“?

Niciodată. Din fericire, viața pe care o am azi nu mă lăsa să mă gândesc la „ce-ar fi fost dacă?“. Nu am dreptul ăsta.

2026 e un an mai complicat, dar tu l-ai început în forță. Acum ești într-o pauză sau ți-ai setat deja următorul task?

E ceva „la cuptor“. Dacă se va întâmpla, veți auzi cât de curând. A, uite! Asta e singura superstiție pe care o am: nu vorbesc despre proiectele pe care le pregătesc decât după ce e oficial că se întâmplă.

Foto: Pro TV, arhiva personală