Imbecilitatea ticurilor TV
Nu se mai poate respira de stereotipuri la televizor. De la politică, la divertisment şi până la fotbal e nenorocire. Plin de stereotipuri imbecile cu care îşi surmontează cei de la televizor absenţa imaginaţiei, a umorului şi a discursului.
Nu se mai poate respira de stereotipuri la televizor. De la politică, la divertisment şi până la fotbal e nenorocire. Plin de stereotipuri imbecile cu care îşi surmontează cei de la televizor absenţa imaginaţiei, a umorului şi a discursului. În mod sigur cea mai stranie dintre toate e incapacitatea de a nu pune un “da”interogativ la finalul unei afirmaţii. Ăştia sunt cei care au obsesia de a avea dreptate. Nu greşesc. Da-ul e aici decisiv. Îţi vând certitudinea că trebuie să fii uşor tâmpit să contrazici o idee care se propteşte într-un “da”. Cei care încep afirmativ şi sfârşesc interogativ. Genul de finalitate de tip Robert Turcescu şi Dana Grecu. Urmăriţi-i!
Apoi sunt ăia care pun punct. La propriu. Încropesc o prostie după care zic “punct”. Ăştia vorbesc decisiv. Punctul în mod logic îl pui. Nu-l spui. Există oameni care-l spun. Sunt cei care trăiesc ca să aibă ultimul cuvânt. Foarte importanţi sunt şi cei care, imediat ce spun ceva, te întreabă dacă înţelegi. Îşi propun postura omului “mai” inteligent. Ei sunt cei care explică. Sunt cei care lămuresc treaba. “Înţelegi?” cu varianta “mă-nţelegi?”. Scădem ştacheta şi ajungem la cei care “fac afirmaţii la adresa mea”. Ăştia sunt stupizii metaforici. Îi întâlniţi în încropeli de emisiuni gen “Noră pentru mama”. Cred că asta e din copilărie. Atunci cel mai rău era să ţi se ştie adresa. Nu puteai să baţi pe nimeni că venea cineva şi făcea afirmaţii la adresa ta imediat. Ăştia de obicei sunt şi adepţii conceptului “a te simţi bine în pielea ta”. Nimic nu se compară însă cu cei care îţi povestesc cam cât de tari sunt. “Sunt genul care spune lucrurilor pe nume. Asta deranjează pe multă lume”. Şi sunt mai multe variante, deci aproape că vorbim despre imaginaţie.“La mine, ce e-n guşă e şi-n căpuşă”. De regulă, asta e zisă în asociere cu ideea de defect. “Defecte? Poate acela că, de obicei, le zic oamenilor verde-n faţă”.
Apoi e nenorocire cu cei porniţi pe umor. Genul Buzdu şi Morar. Când apare o glumă pe piaţă sunt scoşi cu descarcerarea din ea. “Ori suntem golani, ori nu mai suntem”. “Nu ştiu, nu ştiu ”. Ambele păreau la un moment dat obligatorii. Alt stereotip. Cum se hotărăşte unul să fie puţin simpatic, cum imită dialectul ţigănesc. Tipologia de umor "mânca-ţi-aş" . Îl puteţi sesiza uneori la Cristi Brancu. Dar psihic nu e în stare să te termine decât Marian Vanghelie. Omul nu poate să vorbescă. Cât durează până la concluzia asta şi câtă vreme poate să te mire? Cam de câte ori poţi să faci gluma cu “care este”? Sau cu “goagăl”? Bine că s-a terminat aia cu marmota. “Şi marmota învelea ciocolata”. În timp, am înţeles că asta înseamnă că nu cred ce li se zice. Ipostaza de oameni simpatici nu-i lasă să spună simplu. Trebuia o glumiţă. Aceeaşi tot timpul.
Bine, acum sper să nu se supere oamenii pe care i-am pomenit, da? Că am făcut afirmaţii la adresa lor, înţelegi?! Punct.
