Interviu Diana Cavallioti: „Mi-am reevaluat viaţa odată cu acest film“

„A fost cel mai solicitant rol al meu de până acum. Din toate punctele de vedere“, mi-a spus Diana Cavallioti despre personajul ei din „Ana, mon amour“, care a dus-o pe covorul roşu de la Berlin, unde a strălucit, alături de întreaga echipă

Diana s-a bucurat de succes la Berlin.

La proiecţia de gală de la Berlin, „Ana, mon amour“ a ocupat toate cele 1.400 de locuri ale sălii, regizorul peliculei, Călin Peter Netzer, fiind aplaudat la scenă deschisă alături de Diana Cavallioti, Mircea Postelnicu, Vlad Ivanov, Adrian Titieni, dar şi co-scenarista Iulia Lumânare, scriitorul Cezar Paul Bădescu (autorul cărţii „Luminiţa, mon amour“, care a inspirat pelicula) şi Dana Bunescu (montaj). Experienţa de la Berlinală a fost, însă, cu adevărat completă după ce „Ana, mon amour“ a primit trofeul Ursul de Argint pentru cel mai bun montaj, prin Dana Bunescu. „Am urcat un munte cu o piatră în spinare. A fost greu, foarte minuţios de pregătit acest rol“, povesteşte Diana despre filmările unei poveşti care surprinde evoluţia unui cuplu în cele mai tensionate şi delicate momente. Despre munca la acest succes şi reanalizarea vieţii personale la care a împins-o filmul am vorbit în acest interviu cu actriţa care, la 30 de ani, a lăsat toate inhibiţiile deoparte pentru a construi cel mai complex personaj al său de până acum.

Cum a fost experienţa de la Berlinală? Diana Incredibilă. A fost un tur de forţă, pe parcursul căruia m-am bucurat de fiecare secundă, de spectatorii care s-au îndrăgostit de film, de jurnaliştii curioşi să ne afle secretele şi, la final, de un Urs De Argint, meritat pe deplin de Dana Bunescu, monteurul filmului nostru. Am trăit totul intens, rapid, nici nu am avut timp să-mi dau seama ce lucru minunat mi se întâmplă. Voi păstra mereu în suflet o amintire specială şi dragă - aplauzele cu care am fost primiţi după premiera filmului. Citiseşi cartea lui Cezar Paul Bădescu atunci când ţi s-a propus rolul? N-am vrut s-o citesc ca să nu mă influenţeze. Luminiţa are un oarecare traseu comun cu Ana. Dar pentru mine, Ana trebuia să fie strict cea din scenariu. Am vrut s-o păstrez intactă. M-am apucat de carte acum, după ce am văzut filmul şi m-am detaşat. Şi acum, că le pui faţă în faţă, cum le vezi? Nu cred că au legătură pentru că nu e o adaptare mot-a-mot a cărţii, este o sursă de inspiraţie. Am citit jumătate de carte... Cezar a privit totul cu ironie, Călin a privit totul cu dramatism. El a fost interesat de psihanaliză, Cezar de cum se loveşte povestea asta de oamenii din jur. Cumva, sunt două feluri de-a merge prin aceeaşi poveste, total diferite... Cum ai lucrat cu Călin Netzer? Mult de povestit aici. Călin a repetat cu Mircea Postelnicu un an de zile, eu am intrat în povestea asta cu trei luni înainte să ne apucăm de filmare, a trebuit să mă obişnuiesc cu Călin într-un timp mult mai scurt, ei erau deja o echipă, aveau deja un limbaj comun pe care l-am adoptat rapid. Dar Călin e foarte artist, e un om pe care trebuie să-l ghiceşti, nu neapărat să-l cunoşti, fiindcă asta cred că e imposibil. (râde) Dar am ajuns să avem o comunicare foarte bună şi a fost totul foarte bine, a fost o experienţă provocatoare.

"Scenele de sex au fost cu adevărat dificile", spune actriţa despre filmările pentru "Ana, mon amour".

Normal că au fost. Au fost complicate din punct de vedere emoţional...

Am început-o treptat, că şi în filmul Ancăi Damian, „O vară foarte instabilă“, am avut unele scene...

Da! (râde) Călin ne-a tot pregătit: „Ştiţi că urmează acele scene...“  „Bine, hai să le facem!“ O perioadă am fost în fază de negare, nu mi-am pus problema să negociez scenele sau cum să le facem, dar n-a fost simplu...

A fost prezent, dar ce e amuzant este că prima oară când ne-am întâlnit ştiam amândoi de existenţa celuilalt. Eram în TVR.

Practic, da... Am zis: „Ah, Bună, Cezar!“ „A, tu eşti Diana...“ (râde)

Da, am început de mică, la Galaţi, la Palatul Copiilor. Eu prezentam spectacole cu diverse dansuri. Mă prezentam, aveam şi un cântecel despre mine, „Sunt Diana...“ Şi mai departe nu mai spun că mi-e ruşine. (râde) Apoi am venit în Bucureşti, am fost şi la Tip Top Minitop şi alte concursuri de pe vremea aia. Ala Bala Portocala, Trei pentru o Mască, un concurs de teatru pentru copii, la TVR, pe care l-am câştigat.

Performanţa, din punctul meu de vedere, este faptul că eu nu m-am pregătit niciodată, nu am mers la cineva să-şi spună vreo părere despre ce fac eu acolo. Am zis: „Eu simt că asta e.“ Şi m-am dus şi le-am arătat. Dacă le plăcea, bine. Dacă nu... Nu ştiu ce-aş fi făcut, pentru că la asta nu m-am gândit niciodată. Ulterior, la Master, m-am bucurat să-l am ca profesor pe Gelu Colceag, fiindcă de la el am învăţat enorm. Am învăţat, practic, teatru.

Nu-ţi place? (râde) E un alter ego al meu care se naşte pe scenă. Eu sunt o persoană foarte timidă, de fapt, şi este incredibil, dar dacă m-aş afla pe aceeaşi scenă, eu, Diana Cavallioti, cu un microfon să le vorbesc oamenilor, aş înlemni. Cumva, am impresia că eu sunt un bob de grâu care n-are ce căuta în faţa oamenilor decât prin personaje. E un soi de a te ascunde pe tine şi a dărui ceea ce vrei să dăruieşti, dar ambalat într-un fel.

M-am măritat! (râde) Şi cred că la fel de nebunesc a fost şi divorţul. A durat un an şi jumătate căsnicia.

Absolut. Cum să nu? Mi se pare gestul suprem de dragoste. Dar cred că trebuie să te cunoşti foarte bine înainte să faci pasul ăsta şi să-ţi dai seama în ce te bagi. Pentru că e un soi de claustrofobie simplul fapt că semnezi o hârtie. Iar divorţul, într-adevăr, este o experienţă extraordinar de traumatizantă. N-am crezut niciodată că poate fi aşa. Nu e doar despărţire, are o cu totul altă însemnătate...

Cred că procesul a fost invers. Mi-am readus viaţa personală şi am reevaluat-o şi pus-o sub scanner în momentul în care filmam. Cu ajutorul filmului mi-am disecat şi mai profund toate problemele. Am avut nevoie să fac asta tocmai pentru a putea sa îmbin, să încheg cumva personajul Ana.

Iubitul Dianei a susţinut-o cel mai mult pe parcursul filmărilor.

Da.

Da.  El montează. A făcut trailerul filmului.

El a făcut doar trailerul filmului, dar da, s-a jucat cu scenele alea... (râde) Însă el a fost sprijinul meu cel mai de preţ pe parcursul filmărilor, când nu mi-a fost uşor.

Da, este. Am această senzaţie că suntem puţin inhibaţi şi ca spectatori. Cumva nu ne-am obişnuit că actorii români pot face şi ei ceea ce vedem în filme de Hollywood. În momentul în care vezi un actor român făcând ceva mai îndrăzneţ, deja arăţi cu degetul. Mă întreb şi eu de unde vine chestia asta, din educaţie, cu siguranţă.

Eu mă gândesc acum la cei din generaţia mea, cu care am fost în sală la film şi am auzit  hăhăieli şi comentarii. Iar ei n-au prins perioada comunismului... E o chestie de educaţie. Şi da, există multă inhibare – implicit şi pentru tine ca actor, pentru că e inevitabil să nu te gândeşti: „Aoleo, ce-o să zică mama, ce-o să zică vecina mamei când o să vadă filmul!“

Da, mama l-a văzut la Berlin. Ea e o persoană foarte directă. De aceea nici n-am întrebat-o dacă i-a plăcut sau nu, pentru că n-am vrut s-aud răspunsul ei franc. (râde) Adică mama e o persoană foarte open minded. Dar la fel şi filmul. Aşa că vizionarea a fost un fel de luat coarne-n coarne. Filmul cu mama. (râde)

Foto: Sorin Stana; Stilist: Madena Pasăre; Vestimentaţie: Athena Philip, Cristallini, Liu-Jo, Scotch&Soda (Magazin Collective); Bijuteria Teilor; Make-up: Cătălina Drăgan - Abacademy.ro; Hair: Corina Trifu - Gett’s Artistic Team; Mulţumiri: Grand Cinema & More/Băneasa Shopping City.