Interviu Tora Vasilescu: "Fostul meu soţ nu a vrut copil!"

O discuţie atât de plină de onestitate cu una dintre cele mai mari actriţe ale filmului românesc poate fi răscolitoare. Tora Vasilescu a renunţat la film, alegând liniştea ecosistemului de la casa ei din Buftea, unde are ea însăşi grijă de flori şi legume

O alegere care o bucură enorm, spre nefericirea noastră, a marelui public, care nu mai are şansa să o vadă într-o producţie nouă. Dar, fireşte, sub bucuria acestui echilibru am simţit durerea şi dorul de film şi de scândura teatrului. Şi, chiar dacă, în timpul discuţiei avute la Cluj, unde a luat Premiul de Excelenţă la TIFF, mi s-a părut destul de tranşantă - aş vrea să cred că Tora Vasilescu este doar într-o pauză. Şi că va reveni atunci când îi va face cu ochiul un rol suficient de interesant...

A câta oară sunteţi la TIFF? Tora A doua oară. Prima oară am fost în 2006. Atunci Ştefan Iordache a luat Premiul de Excelenţă. Şi mi-l aduc aminte pe scenă cum a îngenuncheat. A făcut un gest aşa de exuberant... De data aceasta dvs. aţi luat premiul... Da. Le mulţumesc că s-au gândit la mine. Nu sunt ahtiată după premii. Dar gândindu-mă la foştii laureaţi, conjunctura în care sunt sigur că mă onorează. Orice actriţă ar fi bucuroasă. Chiar dacă, de obicei, actorii sunt refractari la genul acesta de premii, spunând că mai au multe de spus... Pe mine, în general, lucrul ăsta chiar mă enervează puţin. Adică în loc să recunoaştem că răspundem oportunităţilor... La o anumită vârstă ai înţelepciunea, nu mai ai visele de la tinereţe. „Noi n-am îmbătrânit.“ Ba aţi îmbătrânit. Chiar dacă aţi făcut operaţii estetice, vasele de sânge sunt de vârsta respectivă. Trebuie acceptat acest lucru şi cu asta basta! E o mare oportunitate să ajungi la o anumită vârstă. Nu toţi au şansa asta. Şi lecţiile sunt mai dure cu trecerea timpului. Cu ani în urmă, credeam că 50 de ani înseamnă jumătatea vieţii... Ei bine, de la 60 şi ceva încep lecţii grele cu sănătatea şi marile probleme ale vieţii. Şi de-asta acum pur şi simplu las viaţa să vină spre mine... Înainte eraţi mai stresată... Da. Ca orice om, cu ambiţii, cu planuri, cu dorinţe. Niciodată n-am fost mulţumită de mărimea rolului, până când am vorbit două ore singură la un one women show la TNB şi viaţa m-a învăţat că şi asta e o manifestare a egoului. Să te expui singură. Dar poate că tocmai asta v-a făcut să fiţi o actriţă atât de bună. Faptul că nu eraţi niciodată mulţumită. Dar n-am venit pe lume să fim nemulţumiţi. Am vrut să mă opresc din goana asta nebună şi să mă descopăr... Cum sunt eu, natura mea adevărată, care se bucură când legumele din solar i-au dat producţie bună. Atitudinea omului care s-a retras la Buftea, spre bucuria lui şi spre nefericirea spectatorilor care nu vă mai văd... Oamenii nu mai vor să vadă... Nu e adevărat. Uite, mă gândesc la Beligan, când se auzea sufleorul. Mi-era atât de milă. Mă gândeam: „Dar ce, eu am venit aici la Gladiator, să văd sânge?“. Nu. E un timp pentru fiecare. Putem vorbi despre ce am învăţat din viaţa noastră, neminţind, pentru că dacă minţim, n-aducem nimic nou generaţiilor viitoare. Dar eu nu cred că dacă ar apărea un rol cu adevărat tentant nu v-aţi întoarce... Nu, nu cred. Eu acum mă uit la serialele străine şi mă gândesc câte duble o fi tras X pentru cutare scenă. Mă întreb cum a făcut faţă fizic actorul respectiv. Am făcut multe seriale şi ştiu ce fel de muncă e în spate. Dar aţi fost blamată pentru acele alegeri, în ciuda muncii... Da... Care e deosebirea între a juca într-un serial sau o telenovelă şi a juca într-un film? Când joc nu e nicio deosebire. Absolut niciuna. Din contră. Să joci 20 de secvenţe, în 20 de episoade diferite, cu schimbări de haine şi stare e mult mai epuizant. Venit de-acasă cu geamantanul, să-nveţi textul... Am obosit! Şi-apoi unde avem regizoare sau scenariste care scriu problemele femeilor de 60 şi ceva de ani... Le-aveţi? Uite, Meryl Streep are. Şi cu cât e plătită Meryl Streep? Noi nu putem face ce face ea? Putem foarte bine. Asta nu înseamnă că n-o admir. Corect! Cum e viaţa la Buftea? Aţi renunţat la toate astea pentru ce? Pentru gena nepoatei de ţăran care vrea să se hrănească cu organisme nemodificate genetic, animale fără antibiotice şi hormoni. Şi grădinăriţi singură? Vă pricepeţi? Da. 3.500 de metri îi lucrez singură. Şi, în general, lucrez cu plante autohtone. Soţul v-a susţinut în această alegere, care a însemnat renunţarea la actorie? Da. El m-a convins să mă pensionez la 50 de ani. Am prins legea veche. Credeam că el vă trimitea la treabă. Soţul meu e foarte comod şi mă face mereu masochistă că muncesc atât de mult ca să-şi scuze conştiinţa. (râde) Dar e un mare sprijin. Aş vrea ca multe femei la vârsta mea să aibă un soţ ca al meu. E o căsnicie de câţi ani? Ne-am cunoscut în 1991 şi ne-am căsătorit în 1994. De cum l-am văzut m-am gândit: „Aşa un soţ mi-ar trebui“. Mai ţineţi minte poezia „Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă“? Cum să nu. Am recitat-o la un concurs artistic. Când a trebuit să fie premierea, sala era plină de soldaţi. Şi când am spus „Sunt cea mai frumosă femeie“, soldaţii au spus „Esteeee!“. (râde) Aveam 19 ani. Mi-a ieşit poezia groaznic, de s-or fi mirat ăia de ce mi-au dat premiu. Aţi şi rămas una dintre cele mai frumoase femei din filmul românesc. Şi nu mă pot opri să întreb: de ce n-are Tora Vasilescu un copil? Of, când am intrat la Teatru a treia oară, după ce jucasem un an la Satu Mare, la corp ansamblu, aveam un mare complex... Atunci am rămas însărcinată. Ce era să fac? Să-l opresc?! Să mă ierte Dumnezeu... Apoi m-am căsătorit şi soţul meu de atunci (n.r. regizorul Mircea Daneliuc), cu care am fost zece ani, pur şi simplu nu a vrut copil. A spus că nu vrea să-i fie îngrădită libertatea de-a lupta într-o societate cu cenzură. Iar o femeie nu poate hotărî de una singură. Care este cel mai important lucru pe care l-aţi învăţat din meserie? Poate am aflat despre umbrele mele. Am aflat poate cel mai frumos lucru: că nu tehnica şi lupta asta pe brânci sunt cele mai importante, ci spontanul... Când eşti liberă de conştientizare. Asta se întâmplă doar câteva secunde, dar e o minune. Pentru că atunci corespondezi cu cineva din afară, dar şi din tine în acelaşi timp. Am mai învăţat despre energia care pleacă de la tine şi care, când are forţă şi întâmpină publicul, se întoarce înzecit. Care e rolul cel mai aproape de suflet? Şi dacă există vreunul pe care n-aţi fi vrut să-l faceţi? Cel pe care poate îl detest este un rol de teatru, cel din Dădaca... M-am dus la directorul de atunci, Rebengiuc, şi glumind, cum îmi place să trec prin viaţă, i-am spus: „Domnul Rebengiuc, vedeţi că e o coadă mare aici...“. „Ce coadă?“ „Aşteaptă să-ntrebe cât mai joacă Tora Vasilescu“ (râde). Şi cu el am jucat în acest rol umilitor. El era împăratul, eu eram o dădacă. Păi, şi cum poţi juca un rol pe care-l deteşti? Acum îl detest. Atunci mă gândeam că trebuie să trec şi prin experienţa asta. Atunci am jucat cât am putut de bine. Dar acum parcă îmi e aşa, puţin ruşine de rolul acela. Şi cel mai drag rol? Cele din Cel mai iubit dintre pământeni, Imposibila iubire, Cursa, Glissando. Dar cel mai mult am iubit rolul din O noapte furtunoasă. Am fost Ziţa generaţiei mele.

Foto: Nicu Cherciu