Iulia Timoşenko – Doamna de fier a Ucrainei

19 august, 2011

A dovedit că poate ţine frâiele în afacerile cu gazul metan şi nu s-a lăsat până ce n-a obţinut cel mai râvnit fotoliu de la Kiev: cel de şef al guvernului. Acum, ca lider al opoziţiei, luptă să-şi apere credibilitatea

Aţi fi, poate, surprinşi s-o vedeţi pe Iulia în vechile-i fotografii, cu părul şaten, drept, până la umeri, a cărei înfăţişare se pierde în decorul şters al unui costum office, de femeie care vrea să fie luată în serios. Nu are nimic în comun cu politicianul extravagant de azi, care optează pentru piese vestimentare de tip business-romantic semnate Dolce & Gabbana, Valentino, Yves Saint-Laurent, Louis Vuitton ori de creatoarea ucraineană Ajna Hase. Şi cu atât mai puţin aduce cu figura luminoasă şi cu părul blond, prins perfect în coroniţa în care mulţi văd un soi de halou creştinesc, menit să le amintească ucrainenilor de religie şi oameni providenţiali.

A parcurs un drum lung şi anevoios până să-şi convingă partenerii de afaceri că şi cuvântul unei femei poate atârna la fel de greu ca cel al unui bărbat în business-ul cu petrol şi gaze naturale. Iar când a reuşit să câştige de partea ei tabăra afaceriştilor, dimpreună cu o avere pe măsură, Iulia Timoşenko a ţintit şi mai departe, într-un domeniu la fel de arid şi de predispus la a trata femeile ca marginale: politica.

Chiar şi aici, a fost percepută ca o revelaţie: după o activitate de câţiva ani în cadrul organizaţiei de tineret a partidului comunist Komsomol, la 36 de ani a fost aleasă parlamentar de Kirovograd, cu un procent record de voturi, de 92,3%. După alţi doi ani, s-a impus ca preşedinte al comisiei de buget din Parlament, iar ulterior a profitat de fuga în Statele Unite a liderului partidului Gromada, urmărit pentru corupţie, pentru a-l reforma sub titulatura Uniunea „Patria“ tuturor ucrainienilor. Experienţa în afaceri i-a prins numai bine atunci când a fost numită, între 1999 şi 2001, secretar de stat în cabinetul lui Viktor Iuşcenko în domeniul energiei şi combustibililor. Însă vechii oponenţi din mediul de business n-au încetat să-i conteste opoziţia, determinîndu-l pe preşedintele aflat atunci în exerciţiu, Leonid Kucima, s-o destituie în ianuarie 2001. O lună mai tarziu, Timoşenko era arestată şi anchetată pentru falsificarea unor documente şi pentru furt de gaz în perioada 1995-1997, acuzaţii care au fost ulterior contracarate. Se pare că dosarul a fost „fabricat“ de apropiaţii lui Kucima – oligarhi ai industriei energetice, speriaţi de ameninţările ei cu stoparea corupţiei şi cu reformele de tip capitalist. Nici soţul ei, Olecksandr Timoşenko, n-a scăpat de prigoana magnaţilor gazului, fiind obligat să se ascundă vreme de doi ani, pentru a evita, la rândul lui, să fie arestat.

Dar în loc să se aleagă cu o repudiere publică, Iulia câştiga tot mai mulţi adepţi. Încă din timpul arestului, ea devenise lidera celor ieşiţi în stradă să protesteze împotriva regimului Kucima, pe care îl faceau vinovat de

. Timoşenko era un personaj nou în peisaj, un soi de martiră care comunica cu masele de dincolo de gratiile închisorii, cu o expunere mediatică absolut impresionantă. Numele ei a ţinut titlurile paginilor ziarelor săptămâni la rândul, iar oamenii o aclamau ca şi când devenise vocea lor comună. Tot atunci, Timoşenko a profitat de simpatia de care se bucura pentru a forma un nou bloc politic,

.

În faţa adoraţiei crescânde a populaţiei, Moscova a decis să intervină şi să emită un nou cap de acuzare, mita, dar nici acum n-a putut demonstra concludent implicarea ei. Însă mandatul de arestare a rămas valid vreme de 4 ani, cu posibilitatea de a deveni activ dacă Timoşenko ar fi intrat pe teritoriul Rusiei. Cu toate acestea, nici măcar accidentul rutier din ianuarie 2002, pe care mulţi îl consideră un atentat la persoana ei şi o ameninţare făţişă la politica dusă de ea, n-a reuşit s-o oprească din drumul ei.

Contextul alegerilor prezidenţiale din noiembrie 2004 a fost de bun augur pentru Iulika, aşa cum o „alintă“ ziarele locale, căci manipularea rezultatului votului a ajutat-o să scoată electoratul în stradă, declanşând aşa-numita Revoluţie portocalie. Ea s-a folosit de stindardul „fraudei electorale“ pentru a cere organizarea unui nou tur de scrutin. Astfel, pe 26 decembrie 2005, Viktor Iuşcenko a câştigat cu 51,99 % funcţia de şef al statului, în timp ce Iulia era răsplătită pentru fervoarea cu care luptase pentru candidatul Ucrainei noastre - şi pentru care presa internaţională o botezase Ioana d'Arc a Revoluţiei portocalii - cu numirea în funcţia de prim-ministru – o „premieră“ în premieră pentru Ucraina.

După primele şase luni de mandat, revista americană „Forbes“ o nominaliza în topul consacrat celor mai puternice femei din lume. Timoşenko ocupa, în mai 2005, locul 3 în acest clasament, „podiumul“ fiind completat de secretarul de stat Condoleeza Rice şi vicepremierul chinez Wu Yi. Evenimentele care au urmat însă, marcate de demisia unor înalţi oficiali şi a şefului Consiliului de Apărare şi Securitate, l-au determinat pe Iuscenko să demită guvernul în timpul unei transmisiuni în direct pe postul naţional. Şi, deşi îi lega o „istorie“ şi adversari politici comuni, el n-a pregetat s-o înlăture chiar şi pe fosta sa aliată.

Dar iat-o din nou pe aceeaşi Timoşenko, suspectată, între timp, de implicare în otrăvirea cu dioxină a preşedintelui Iuşcenko, acuzată de înaltă trădare şi corupţie, de câştigarea averii prin metode ilicite, gonită ruşinos de la cârma guvernului şi judecată pentru tăcerea ei în cazul conflictelor izbucnite în Abhazia şi Osetia de Sud, rechemată ca mâna dreaptă a preşedintelui ucrainean, la sfârşitul lui 2007. Iar în 2010, a ţintit fotoliul de preşedinte al Ucrainei, dar a fost învinsă la alegeri de Viktor Ianukovici.

Revenirea în luminile rampei a acestei „doamne de fier“ est-europene a fost mai mult decât spectaculoasă. Imaginea pe care Iulika a oferit-o în ultimii ani, după momentul Revoluţiei portocalii, a rămas în conştiinţa poporului asemeni unui simbol necesar în vremuri tulburi, simbol pe care doamna Timoşenko n-a încetat să-l alimenteze în mod conştient. Pornind de la coafura sa inedită, ce aminteşte de pieptănătura tradiţională a ucrainencelor, şi până la ţinuta sa impecabilă, în tonuri neutre de gri, negru, albastru, crem sau alb – preferat pentru a crea iluzia de puritate şi autenticitate, totul este foarte bine calculat în doze perfecte pentru a atinge punctele sensibile ale electoratului.

, iar apariţiile sale publice sunt mai mult decât simple dovezi de feminitate ori parade de modă gratuite. Mulţi consilieri de imagine văd în transformarea acestei femei, prea puţin preocupată de aspectul său pe vremea când era doar o afaceristă prosperă, o adevărată

.

Chiar şi acum, când a fost din nou târâtă în faţa tribunalului de la Kiev pentru abuz de putere în cazul semnării unui contract pentru import de gaze naturale ruseşti în condiţii dezavantajoase pentru Ucraina, Iulia îşi păstrează atitudinea semeaţă, chiar dacă riscă o condamnare de până la zece ani de închisoare. Ea e convinsă că procesul este unul politic, orchestrat de actualul preşedinte pentru a o discredita înaintea alegerilor din 2012. Ştie că a fost pusă sub urmărire încă de la sfârşitul mandatului său şi că telefoanele ei şi-ale apropiaţilor ei au fost ascultate necontenit în ultimele luni. Apoi, a urmat arestul la domiciliu, punerea averii sub sechestru şi arestarea ei preventivă, pentru sfidarea Curţii – singurul instrument care i-a ajutat pe procurori să ceară reţinerea ei.

Pe toate le-a contestat în justiţie, dar s-a supus ştiind că afară, la porţile tribunalului Petcerski din Kiev, mai vechii ei susţinători au reînceput mişcările de stradă şi că strâng deja semnături pentru petiţii în care cer dizolvarea Parlamentului şi destituirea preşedintelui Ianukovici. Iar faptul că Statele Unite şi Uniunea Europeană, mai cu seamă prin glasul reprezentanţilor Franţei şi Suediei, sunt solidari cu mulţimea protestatară, ameninţă credibilitatea procesului. Să fie acesta începutul unei noi „revoluţii portocalii“? Fostul ei adjunct, Oleksandr Turcinov, a avertizat că acest lucru ar putea fi posibil, iar întârzierea punerii în libertate a „zeiţa Revoluţiei“ nu face decât să destabilizeze şi mai mult puterea de la Kiev.

Găsiţi mai multe informaţii şi imagini în noul număr al revistei OK! România

Foto: Photoland/Corbis Images/Epa, Guliver/Getty Images, Northfoto