Mircea Radu, despre întâlnirea cu Armand Assante şi alte impresii din Italia FOTO
Plecat în vacanţă, prezentatorul de televiziune s-a lăsat îmbiat de arome, mirosuri, culori şi a împărtăşit cu noi impresii din călătoria sa.
Mircea Radu a plecat să exploreze Italia. Nu doar cu pasul şi cu aparatul foto, ci şi cu mintea şi... cu papilele gustative.
La Napoli, printre turişti, l-a zărit pe Armand Assante.
"L-am văzut pe Armand Assante. E aici, în Napoli. De statura medie, cu păr alb şi dat pe spate, pe nas cu ochelari cu sticlă bleu. Singur, privea spre un vapor pe care-l dansau valurile. "Excuse me, can I take a picture with you?" l-am întrebat. S-a întors lent, aşa cum se întoarce el în filmele în care e drept şi bun şi mi-a zis cu voce scăzută "No. No pictures". I-am mulţumit şi am plecat. Am ajuns la Galeria Umberto Uno şi m-am pozat cu semnul meu zodiacal - se zice ca aduce noroc. Poate mai vin în Napoli, poate mai trece şi Assante, nu se ştie niciodată...", ni s-a destăinuit Mircea Radu, în jurnalul pe care îl ţine pe blogul personal.
Ajuns în Capri, tot el ne-a arătat şi care e "economia nemiloasă" din spatele frumuseţii boeme a celebrei localităţi.
"În Insula Capri orice e mai scump decât oriunde am fost. Un pahar aromat cu gheaţă pisată e patru euro – în Napoli acelaşi pahar costă doi, în Sorrento e doi cincizeci. Iar dacă nu ţi-e sete şi vrei să cumperi o proprietate pe Tărâmul Fericirii Veşnice, metrul pătrat este patruzeci de mii de euro (chiar nu vrei să bei nimic?). Orice se exploatează aici, istoria, flora, obiceiurile, totul e transformat în punct de atracţie, în ”mi-ar trebui şi mie aşa ceva”, deci în bani. Ar trebui să se numească nu Insula ci Industria Capri. (...) Cine închiriază pe un sezon sau are casă aici? Mai toţi, de la Clark Gable, Sofia Loren şi Jackie Kennedy până la Richard Gere, Bradley Cooper şi Beyoncé cu toată familia ei. Proprietăţile sunt păzite de ziduri înalte din blocuri de piatră; intrarea se face pe un lat de-o uşă prin care nu poţi vedea nimic pentru că bogaţii nu vor oameni iţindu-se la porţile lor. Restul lumii nu e prea plăcută la vedere, niciodată nu există chef pentru asta, iar de atingere nici nu poate fi vorba."
În Ischia, senzaţiile sunt potenţate de bunătăţile locale.
"Platoul cu salumi e formaggi e imens, ocupă jumate de masă. Celălalt e ticsit cu anghinare, ceapă murată, sparanghel, fâşii coapte de ardei capia şi delicioasele măsline negre, grena şi verzi, cu sau fără sâmburi, presărate cu fulgi minusculi de oregano, simbolul fericirii, le Regine dei sapori, planta cu o mie de feţe care-şi ia gustul după cel al mâncării în care e pus – da, acela a fost momentul când i-am înţeles pe cei care pun poze cu mâncare pe Facebook. Toate minunăţiile astea şi-au lăsat zemurile în uleiul de măsline verde-auriu presat la rece cu care au fost stropite, în care tăvălesc lent pâinea ca să se îmbibe miezul elastic şi să intre prin toate ochiurile infime lăsate de aer la coacere. Bag în gură. Gustul e fără egal – fructat cu nuanţe fine de amărui, acrişor, picant. E divin."
"Seara a sosit în Ischia fără s-o simt, în timp ce mă plimbam spre port. Pe o stradă îngustă care iese din principală, coboară direct spre plajă şi se afundă-n mare, undeva la jumătatea distanţei, e pizzeria. Sunt patru mese înalte cu scaune ca de bar puse direct pe trotuar sub nişte becuri mai degrabă chioare – să-i zicem cu lumină caldă. Nu te aştepta să vină cineva drept de spate, cu carneţelul în mână să te întrebe ce ai dori să mănânci; dacă voiai asta Ritz şi Negresco se află tot acolo, oricum nu sunt sigur că gem de lume, poţi prinde chiar loc la geam (să n-o crezi p-aia cu telefonul de rezervare înainte cu o săptămână; e o minciună la fel de obraznică şi de tâmpită ca aia cu ”asta vor să vadă telespectatorii”). (...) Am ales pizzeria asta şi locul ăsta fiindcă sunt convins că dacă vrei să afli despre o ţară, despre mirosurile, aromele şi mâncărurile ei, despre oameni şi gusturile lor mai multe decât îţi pot spune prietenii tăi deştepţi şi de încredere care au fost acolo sau Enciclopedia Britanica, alege localuri nesofisticate. Acolo unde mănâncă oamenii în pauza de prânz. În bodegi. În localuri unde singura muzică e amestecul vocilor vecinilor tăi de masă şi trântitul uşii de lemn cu geam mare de la intrare care anunţă ocuparea locurilor şi porţii viitoare. Esenţa gastro a Italiei se găseşte în taverne a căror denumire începe cu ”La Nonna….”. Nicăieri altundeva."
