Mircea Radu, mesaj emoţionant de 1 decembrie
Un mesaj ce evocă realitatea României de astăzi, dar şi speranţele unui tată pentru un viitor mai bun pentru fiul său.
Mircea Radu şi-a făcut un obicei din a transmite mesaje cu tâlc, în momente-cheie. Aşa s-a întâmplat şi acum, când românii îşi sărbătoresc patria şi reîncearcă să simtă româneşte în profunzime, nu doar în declaraţii.
"Îţi scriu acum, înainte de miezul nopţii când e linişte în toată casa, nu e ţipenie de om pe nicăieri şi nici troleele nu se mai aud trecând dintr-o parte în alta a străzii şi a gândurilor mele. Nu suntem treji la ora asta decât noi doi: tu şi eu. Aş vrea să-ţi vorbesc, România mea…
Peste o oră va fi 1 Decembrie şi vei fi sărbatorită cu parade la care asistă curioşi dar unde, în afara de cei foarte mici, de copiii aduşi de bunici să vadă tancuri, elicoptere şi uniforme, TAB-uri şi câini maior, pare că nimeni nu se bucură cu adevărat. După defilare e fasole cu ciolan, mâncarea ”tradiţională” la care se vor înghesui mulţi dintre fiii şi fiicele tale, bucate curat creştineşti acum în Postul Crăciunului. Dar dincolo de toate astea, lumea nu e cu toată inima lângă tine, nu râde, nu chiuie şi nu dansează pentru că aşa simte, nu te sărbătoreşte cu emoţie, nu plânge de bucurie. Ziua ta pare o sărbătoare fără sentimente şi aşa e în toţi anii de când te cunosc… România mea, spune-mi ai remarcat şi tu toate astea?…
Eşti ţara unde m-am născut. În care am crescut şi am învăţat. În care muncesc. Ţara unde am iubit şi unde locuiesc. Dar eşti tu ţara în care am să mor?… E, uite că asta nu am de unde să ştiu – îţi zic nu din considerente religioase (Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl – Evanghelia dupa Matei cap. 24) ci din raţiuni mult mai practice: încă mă mai gândesc…. Apropo de moarte, mi-am întrebat cunoscuţii, cei cu care pot vorbi lucruri personale şi despre care ştiu că mi-ar răspunde imediat şi onest, dacă şi-ar da viaţa pentru tine, România mea… Ştii ce mi-au răspuns?… Că nu. Nimeni nu ar face-o. Ni-meni… Te îngrijorează?… Pe mine nu m-a neliniştit atât raspunsul – la care, oarecum, mă aşteptam – cât întrebarea cu care a venit la pachet: de ce aş face-o?…
Toţi prietenii ăştia ai mei şi eu suntem ”decreţei”. Facem parte din generaţia aia căreia i s-a spus ”cu cheia de gât”, cu televizor alb-negru, cu cozi la pâine şi raţii la ulei şi zahăr – eu şi-acum beau apă de la chiuvetă, cum am fost crescut… Suntem copiii ăia ai tăi care s-au maturizat brusc în doar cateva zile de decembrie 1989 şi care au sperat ani lungi, chinuitori şi inutili că o să le fie bine aici, la tine în braţe. Pe mulţi dintre ei nu are rost să îi mai cauţi că au plecat care-ncotro şi i-ai pierdut. Definitiv…
De ce ai făcut-o? De ce ai făcut-o, România mea?…
Am băgat capul prin crăpătura uşii şi l-am văzut pe fiul meu cum îl strângea de mână, în somn, pe prietenul lui ursul de pluş cu care doarme. Am să-l învăţ să nu vâneze iluzii şi să nu îşi vândă sufletul. Dar mintea? Mintea poate să şi-o vândă? … Sigur că da! Chiar dacă cei care ar vrea să i-o cumpere nu sunt fiii tăi, România mea? Da, încă o dată…
Dincolo de noaptea asta în care îţi vorbesc e 1 Decembrie… Am să mă gândesc la tine şi am să îţi urez la mulţi ani, în gând. Asta nu înseamnă că nu te iubesc. Înseamnă că nu mereu reuşesc să te înţeleg. Ajută-mă să te pricep mai mult de-atât.
Te rog, România mea…"
