OK! Legende: Audrey Hepburn

Fără formele voluptuoase ale lui Marilyn Monroe sau Elizabeth Taylor, dar cu ochii ei migdalaţi, surâsul cald şi distincţia sa, a rămas imaginea supremă a eleganţei şi a feminităţii. Dar şi a generozităţii. Viaţa ei a fost o călătorie în căutarea iubirii şi a binelui

Fără formele voluptuoase ale lui Marilyn Monroe sau Elizabeth Taylor, dar cu ochii ei migdalaţi, surâsul cald şi distincţia sa, a rămas imaginea supremă a eleganţei şi a feminităţii. Dar şi a generozităţii. Viaţa ei a fost o călătorie în căutarea iubirii şi a binelui, dar şi o lecţie pentru Hollywood despre cum succesul şi imaginea de fashion icon trebuie să aibă în spate mai mult decât decorurile de carton sau armata de PR-işti.

Trebuie să fi fost orele de balet pe care le începuse încă de la 5 ani, dar şi descendenţa ei aristocrată, chiar dacă pe jumătate imaginată de tatăl ei, care i-au dat aerul acela de neuitat, o graţie şi o eleganţă genetică, ce nu pot fi nicicum replicate. Au­drey s-a născut pe 4 mai 1929, în Elsene, o municipalitate a Bruxelles-ului, ca fiică a baronesei Ella van Heemstra, o aristocrată olandeză, şi a lui Joseph Vic­tor Anthony Ruston, un bancher bogat, originar din Boe­mia, care şi-a luat ulterior numele de Hepburn, după ce, studiindu-şi arborele genealogic, a ajuns în mod eronat la concluzia că este descendentul lui James Hepburn, al treilea soţ al Reginei Maria a Scoţiei.

Dar dincolo de şarmul ei de pariziancă, Audrey ra­dia graţie sufletească în stare pură. Iar acesta era se­cretul frumuseţii ei. Nimic nu era fals la ea. „Ca să ai ochi frumoşi, priveşte binele în ceilalţi. Şi ca să ai buze fru­moase, rosteşte cuvinte frumoase“, spunea actriţa care în 1953 se lansa la Hollywood, alături de Gregory Peck, în acea „Vacanţă la Roma“ de neuitat. Când Prinţesa Ann şi-a cumpărat o pereche de sandale romane, s-a tuns pixie şi a savurat o îngheţată pe străzile Romei, dedându-se cu nesaţ micilor bucurii ale vieţii, precum oamenii simpli, lumea a descoperit un nou tipar al frumuseţii. Androgina Hepburn, la cei 1,69 m şi 50 de kilograme, cu sâni mici, dar ochi jucăuşi, era frumuseţea anti-Marilyn. „Sex-appealul înseamnă mai mult decât măsurile fizice. N-am nevoie de un dormitor ca să-mi dovedesc feminitatea. Pot trans­mite tot atâta sex-appeal culegând mere dintr-un copac sau stând în ploaie“, spunea ea. Şi, desigur, a mai fost şi Hubert. Hubert de Givenchy, cel care i-a desăvârşit sta­tutul de fashion icon. „Nu era deloc genul bombastic, vo­luptuos, care domina printre clientele mele“, avea să-şi amintească, ulterior, creatorul de modă.

Iar în 1953, când Audrey, împreună cu costumiera ei, Gladys, s-a prezentat la uşa lui Givenchy, nici mă­car n-o cunoştea. Auzise de Hepburn, dar se aştepta să fie Katharine Hepburn. Iar când fetiţa aceea cu o pălărie de paie de gondolier pe cap, pe care scria „Venezia“, i-a comandat cu aerul ei ingenuu 15 rochii pentru următo­rul ei film, „Sabrina“, Hubert a luat foc. Îi era imposi­bil să facă atâtea rochii într-un timp atât de scurt. Dar Audrey a insistat, probând o mulţime de modele care-i veneau perfect... Iar Hubert a cedat. Aşa s-a născut o prietenie care a durat până la sfârşitul vieţii ei şi care a născut imagini-simbol pentru lumea modei, ce dăinuie şi azi ca etalon al eleganţei. Şi asta dacă ne gândim doar la rochia neagră de neuitat a lui Audrey din „Mic dejun la Tiffany“. Momentul ultra-chic al modei din film, când tandemul Christian Dior-Marilyn Monroe sau Elizabeth Taylor primea o replică la care a amuţit. „O dragoste pla­tonică“, spune Hubert, despre prietenia lui cu Audrey. „Când n-ajungea ea la mine, mă duceam eu imediat la ea“.Iar Audrey îşi alegea impecabil rochiile. Mai bine decât bărbaţii...

Nici mama ei n-a fost fericită în căsătoria cu Jose­ph, într-o zi din 1935 descoperindu-l în pat cu bona. A fost momentul de ruptură, când Joseph a plecat de-aca­să, părăsindu-le pe Ella şi pe Audrey, care avea doar 6 ani. Iar vremurile erau cumplite. „Aveam nevoie cu disperare de tatăl meu“, spunea actriţa. Şi să nu vă închipuiţi că fii­ca unei baronese a trăit în puf. De-aici venea şi auten­ticitatea zâmbetului ei cald şi aerul aristocrat, complet dezbrăcat de orice snobism toxic. Audrey cunoscuse gre­utăţile vieţii cu adevărat, de la o vârstă fragedă. Iar răz­boiul o marcase pe viaţă, amintindu-şi mereu cum ea şi fraţii ei (din căsnicia anterioară a mamei) mâncau hrană pentru câini, din cauza sărăciei, cum pâinea de la masa lor era verde, fiindcă singura făină disponibilă în vremuri de război se făcea din mazăre... Iar dincolo de lipsuri, mai era şi durerea surdă a trădării duble a tatălui. Căci, pe lân­gă infidelitatea lui şi nepăsarea pentru copiii săi, Joseph devenise nazist. În aceste vremuri, la doar 11 ani, Audrey era deja o mică eroină, ajutând rezistenţa din Olanda, în Arnhem, oraşul natal al mamei, unde se mutaseră. Şi a făcut asta destulă vreme, căci studiase baletul la Conser­vatorul din oraş, iar în 1944 dansa la diverse ocazii ca să strângă bani pentru rezistenţa olandeză. Mult timp după, abia în 1964, Audrey avea să-şi regăsească tatăl în Edin­burgh. O întâlnire rece, dar în urma căreia ea avea să-i trimită, lunar, câte un cec, până la moartea lui, în 1984.

Gestul unei fiice iertătoare şi învingătoare, care depăşise greutăţile copilăriei, deşi lipsurile din timpul războiului o lăsaseră anemică, cu probleme respiratorii şi edem. Din 1945, Ella şi Audrey s-au mutat la Amsterdam şi apoi la Londra, unde viitoarea actriţă a continuat să studieze baletul cu Sonia Gaskell, cea mai mare stea a ba­letului olandez, apoi la baletul londonez Rambert. Aşa a ajuns să joace în musicaluri pe scenele din West End şi să fie remarcată pentru rolul principal dintr-o piesă pentru Broadway, „Gigi“. De-acolo până la „Vacanţă la Roma“ n-a mai fost decât un pas. Dar unul făcut în forţă, rolul Prinţesei Ann aducându-i un premiu Oscar, iar ulterior, cel al Sabrinei, o nominalizare a Academiei.

Dar Audrey continua să rămână îndrăgostită de scân­dura scenelor de pe Broadway. Aşa avea să înceapă o co­laborare cu actorul Mel Ferrer, pentru piesa „Ondine“. Care a însemnat şi începutul primei ei mari poveşti de iubire. Ea avea 25 de ani, Mel, 37 – plus două căsnicii în spate şi patru copii. S-a îndrăgostit iremediabil de el, în­cercând cea dintâi reţetă a mariajului: unul care ar fi tre­buit să împletească perfect dragostea conjugală cu cola­borarea profesională. Dar pesemne că această colaborare s-a transformat curând într-o concurenţă acerbă pentru Mel. Mai ales când, după „Ondine“ ea a primit premiul Tony, nu el. „Mel era sinistru“, comentează pentru revis­ta „Paris Match“ Doris Brynner, cea mai bună prietenă a actriţei, fosta soţie a actorului Yul Brynner. Iar un alt apropiat dezvăluie: „O critica violent pentru... urâţenia ei. Tocmai el, care nu era dintre cei mai frumoşi bărbaţi. Era pură răutate“. O răutate născută, probabil, dintr-o in­vidie profesională şi o dragoste otrăvitoare. Dar Audrey îşi dorea cu disperare copii.

Curând avea să-şi împlinească visul, dând naştere, în 1960, primului băiat, Sean Ferrer, împărţindu-se apoi între datoria de mamă şi carieră. Şi au urmat atâtea suc­cese: de la „Mic dejun la Tiffany“ la „Şarada“, „My Fair Lady“ sau „Cum să furi un milion“. În paralel cu aceste comedii romantice clasice, în teatru îşi ostoia apetenţa pentru dramă, Audrey fiind capabilă să dea viaţă oricărui gen de personaj. În „The Children’s Hour“ a lui William Wyler, de exemplu, a abordat lesbianismul cu o subtili­tate remarcabilă. Succesul profesional nu era, însă, du­blat şi de cel în căsnicie. „Făcuse tot timpul tot ce putea pentru a-l integra pe Mel în castingurile ei, căuta mereu să-l pună în valoare. Dar o surprindeam la repetiţii sau filmări cum îşi urmărea cu ochi trişti soţul care flirta cu figurantele. Nu se plângea, însă, niciodată de tratamentul lui. Şi, într-o bună zi, m-a sunat de la casa lor din Tolo­chenaz (n.r. Elveţia)“, îşi aminteşte Givenchy. „Părea tul­burată. Mi-a spus: «S-a sfârşit cu Mel!». Am încercat s-o liniştesc: «Ai un copil cu el». «Cu-atât mai rău, dar nu mai pot continua să sufăr. Sunt prea nefericită.» Iar când ea lua o decizie, era irevocabilă.“

Audrey şi Mel s-au despărţit în 1966, definitivându-şi divorţul în 1968. În acel an, apropiindu-se 40 de ani, actriţa a simţit nevoia unei evadări, pentru a-şi limpezi mintea. Şi a acceptat invitaţia într-o croazieră pe Marea Egee cu iahtul unei prietene. La bordul vasului: un italian superb. „Era cu adevărat fermecător. Audrey a fost subju­gată pe loc“, comentează Givenchy despre Andrea Dotti, psihologul cu nouă ani mai tânăr decât ea. S-au căsătorit pe 18 ianuarie 1969 şi aşa s-a lansat actriţa într-o nouă aventură: reţeta numărul doi a mariajului, cea epurată de orice invidii profesionale. Dăduse greşcu Mel, ames­tecând cariera cu familia. Acum era decisă să reuşească. Era gata să facă totul pentru Andrea, mutându-se cu totul la Roma şi îndepărtându-se de Hollywood. Şi, într-ade­văr, în cei 13 ani de căsnicie cu Dotti, n-a mai făcut decât trei filme. Se voia femeia casnică, mama şi soţia devotată, pentru ca Andrea să nu se simtă complexat. Un an mai târziu i-a dăruit şi lui un fiu, pe Luca. Şi îi venea excelent această nouă imagine, căci Roma o adora. Rămăsese un simbol pentru oraşîncă de la primul ei film.

Paparazzi o protejau în timp ce ieşea pe Vespa ei, cu câte-un batic chic prins sub bărbie, mergând la cumpărături. Iar acasă, era o gospodină fantastică. „La ea am mâncat cel mai bun soufflé au fromage“, îşi aminteşte cu drag Doris Brynner. „Mereu se arăta surprinsă de eforturile pe care femeile le făceau ca să arate mai tinere. Ea era fericită că îmbătrâneşte, pentru că asta însemna mai mult timp pentru ea, mai mult timp pentru familie şi distanţarea de obsesia pentru tinereţe şi frumuseţe de la Hollywood. Marele regret pe care îl am e că nu şi-a cu­noscut nepoţii. Pentru că ar fi fost o bunică extraordina­ră, gătindu-le prăjituri şi spunându-le poveşti“, relatează Luca Dotti pentru „Vanity Fair“, amintindu-şi de bunătăţurile ei cu ciocolată, de brioşele sau îngheţata pe care le prepara. Da, marea stea a Hollywodului, femeia aceea stră­lucitoare, chic şi cu aer nobil era realmente o femeie de casă acum. Dar în zadar. „Andrea era un afemeiat“, spune frust Doris. Iar Luca in­tervine, pentru a echilibra lucrurile în privinţa tatălui său: „El a trebuit să-şi asume că e soţul lui... Căci vedeta tot ea era. Avea 40 de ani când s-au cunoscut, dar de fapt avea mai mult, dacă ne gândim la tot succesul din spatele ei. Iar tata era cu un deceniu mai tânăr. Să trăieşti în preaj­ma unui icon, iar tu să fii un tânăr doctor... Dacă ecuaţia ar fi fost inversată, dacă tata ar fi fost cel mai în vârstă cu zece ani şi dacă ar fi avut mai multă încredere în el, cred că lucrurile ar fi mers mai bine între ei“. Când ziarele au publicat poze cu Andrea în compania unei femei mai tinere, povestea de dragoste de la Roma s-a stins, din nou, în suferinţă pentru Audrey, care s-a retras ulterior la casa ei din Tolochenaz.

Abia în ultima parte a vieţii a cunoscut iubirea aşa cum o visase, atunci când l-a întâlnit pe actorul Robert Wolders şi s-a dedicat muncii pentru UNICEF. Colabora cu organizaţia de mai multă vreme, dar acum venise tim­pul pentru misiunile adevărate, în cele mai afectate zone ale Africii, unde Robert îi era mereu alături. În sfârşit, găsise un bărbat care nu se temea de numele Hepburn, care vedea adevărata femeie din ea şi care îi împărtăşea idealurile. Iar munca pentru UNICEF a absorbit-o com­plet, Luca amintindu-şi cât de neobosită era. Cum le ce­rea, cu atâta căldură, lui şi fratelui Sean s-o înţeleagă că trebuie să se dedice şi altor copii. Imaginile din copilă­ria ei o urmăreau, dându-i elan. „Nu doar o dată am stat în gară, văzând trenuri încărcate cu evrei. Îmi amintesc foarte clar şi acum un băieţel, stând pe peron cu părinţii lui, foarte palid, blond, cu o haină mult prea mare pentru el... A urcat în acel tren. Eram un copil urmărind alt co­pil...“ Pe acel băieţel nu l-a putut ajuta. Acum, însă, avea această putere, de-a ajuta alţi copii.

La întoarcerea dintr-o misiune în Somalia, în august 1992, Audrey a început, însă, să se plângă de dureri de ab­domen. La Los Angeles, medicii i-au descoperit un can­cer de colon cu evoluţie galopantă. Înainte de operaţie, doctorul i-a chemat pe Sean şi pe Luca pentru a-i anunţa că mamei lor i-au mai rămas doar trei luni. Sean reme­morează cutremurătorul moment: „Am fost bulversaţi. Iar ea... ea ne privea surâzând: «E bine, încă mai am timp să mă ocup de copiii mei. Ăsta e mersul firesc al lucru­rilor». Ne-am întors acasă şi am organizat pentru ea cel mai frumos Crăciun, pe care nu-l vom uita niciodată. Ne-am spus atunci atâtea lucruri, cu adevărat importante...“

Frumoasa Audrey s-a stins pe 20 ianuarie 1993. Iar fiii ei au înţeles că au datoria să ducă eforturile ei mai de­parte, înfiinţând Fundaţia Audrey Hepburn Hollywood For Children, banii din tot ce poartă marca ei intrând în conturile acestei fundaţii. Aşa se transformă tot glamou­rul lăsat de ea în urmă în muncă umanitară. Căci aceasta a fost şi esenţa lui Audrey. N-a fost doar un ambalaj, doar o imagine, modă înţeleasă prost, lux inutil. A fost ele­ganţă şi distincţie, născută din materia unui suflet nobil, o lecţie pentru Cetatea Filmului care trebuie să vadă şi dincolo de hainele dragului ei de Givenchy.

Foto: guliver/getty images/rex features, photoland/corbis images