OK! VIP FILES: Meryl Streep, prima doamnă a filmului!

15 februarie, 2016
Actress Meryl Streep jpeg

Deţine recordul de nominalizări la Oscar, iar anul acesta trece de partea cealaltă a baricadei, ca preşedinte al juriului Festivalului de Film de la Berlin. O premieră pentru o actriţă care s-a impus în lumea filmului fără a fi un sex simbol. Cum a reuşit introvertita Meryl să cucerească lumea?

Prima Doamnă a Filmului

Meryl Streep, 1980

Actriţa cea mai nominalizată la Oscar conduce anul acesta juriul internaţional al Festivalului de Film de la Berlin, unde va susţine un workshop despre... ce înseamnă să fii Meryl Streep. Pe scurt: înseamnă un miracol al naturaleţii, care evită să vorbească despre sine, nu-i place să pozeze şi are fobie de covorul roşu. O introvertită care a reuşit, cu aripile unui talent titanic, să cucerească lumea

După un 2014 în care a fost nominalizată la Oscar pentru rolul principal din memorabilul August: Osage County şi un 2015 în care Academia Americană de Film a nu­mărat-o din nou printre nominalizaţi, pentru rol secundar – cel al Vrăjitoarei din Into the Woods, Meryl pare să aibă un an de respiro. Are 66 de ani şi ar putea să-şi ia un binemeritat repaus. Dar nimic n-o menţine mai bine în formă decât munca. Chiar şi într-un an în care Oscarul îi dă răgaz, Meryl e tot în mijlocul atenţiei. De data aceasta cu o premieră specială: pentru prima dată în cariera sa de 40 de ani, trece de partea cealaltă a baricadei, prezidând un juriu, cel al Berlinalei, unde va preda un masterclass despre tainele actoriei. Despre ea însăşi, în fapt. Nu e neapărat o misiune uşoară pentru Pri­ma Doamnă a Filmului Mondial, care şi-a făcut din modestie şi dis­creţie un outfit adesea contestat de criticii preţioşi de la Hollywood, care punctează de multe ori extravaganţa în dauna substanţei. Nu i-a plăcut niciodată să epateze. Şi s-a încăpăţânat să rămână al naibii de firească în lumea nebună a Hollywoodului. De aceea, aceasta este o poveste despre un om fără secrete murdare. Fără iubiri înlănţuite sau încrucişate. Fără scandaluri, procese, exces de chirurgie plastică şi clinici de reabilitare. E o poveste despre o femeie care a cucerit Hollywoodul fiind mult prea normală. Şi prea talentată. Fără înfă­ţişare de sex simbol. Dar cu o frumuseţe aparte. Care a ratat frec­vent categoria „best dressed“, dar n-a prea ratat atenţia juriilor fes­tivalurilor din întreaga lume, adunând 300 de nominalizări la toate trofeele care contează. Un text despre o legendă în viaţă, căreia nu prea-i place să vorbească despre ea însăşi. Poate despre asta ar tre­bui, de fapt, să vorbească la masterclass-ul pe care-l va susţine pe 14 februarie. 300 de tineri din industria filmului vor beneficia, astfel, de un regal la Berlin (acolo unde, la secţiunea Forum, a fost selectat şi lungmetrajul Ilegitim, al lui Adrian Sitaru).

O postare cu marea actriţă, devenită virală, ne aminteşte de ce e ea atât de specială. O fotografie (dreapta jos) care ne-o înfăţişează tânără, zâmbitoare şi luminoasă, are ur­mătorul mesaj: „Aceasta eram eu, în drum spre casă, după o audiţie pentru King Kong, unde mi s-a spus că sunt prea urâtă. Acesta a fost un moment decisiv pentru mine. O opinie care ar fi putut să mă facă să deraiez de la visele mele sau, din contră, să mă facă să cred şi mai tare în mine. Am tras adânc aer în piept şi am spus: «Îmi pare rău dacă consideraţi că sunt prea urâtă, dar asta e doar o părere într-o mare de mii de opinii diferite, aşa că plec să găsesc un val mai prie­tenos». Azi, am 18 nominalizări la Oscar.“ În realitate, are 19 – iar de trei ori a câştigat. Dar nu e pentru că a pierdut şirul numărătorii, ci fiindcă nu ea a scris acel text. Iar poza nu e din 1976, când într-ade­văr eşuase la probele pentru acel film, ci din 1981, când fusese deja premiată de Academia Americană de Film. Ceea ce face izbitoare naturaleţea şi simplitatea acelei tinere deţinătoare a unui Oscar, care călătorea în continuare cu metroul prin New York. Acesta ar fi, mai degrabă, mesajul fotografiei. Însă textul ataşat se referă, totuşi, la un episod autentic, producătorul italian Dino De Laurentiis fiind celebru fiindcă a făcut-o „urâtă“ pe Meryl. În zadar a negat totul, căci Streep însăşi a relatat scena într-un interviu. Rolul din King Kong l-a obţinut, până la urmă, Jessica Lange.

New York. Născută pe 22 iunie 1949 în Sumit, New Jersey, Mary Louise Streep (pe numele din buletin) a câştigat primul Oscar în 1980. Aici e surprinsă la un an după.

Iar Meryl a mers mai departe, cu încrederea pe care i-o inoculase Mary Wolf Wilkinson, mama ei, pe care actriţa a asemuit-o în înfă­ţişare şi stil cu Dame Judi Dench. Trebuia să fie Mary cea care să fi făcut asta, fiindcă ea era artist – în domeniul advertisingului. Tatăl, Harry William Streep Jr., director într-o companie farmaceutică, avea mai puţin de-a face cu partea creativă a vieţii. Dar se amuza când micuţa Meryl se dădea în spectacol în filmuleţele de familie. „Mama a fost mentorul meu, fiindcă mereu mi-a spus – «Meryl, eşti capabilă! Eşti extraordinară! Poţi face orice-ţi propui.» Iar eu am cre­zut-o. Adevărul e că sunt mult mai introvertită decât mama. Şi mult mai înclinată spre a nu vorbi în public. Când trebuie să fiu în lumina reflectoarelor, mereu îmi spun că pot şi trebuie să fac asta. Fiindcă dacă ar fi după mine, aş sta acasă şi m-aş gândi la meniul pentru cină“, mărturisea ea chiar anul trecut. Sunt cuvintele care-i răsună şi acum în minte. Şi sunt cuvintele care au făcut-o să meargă înain­te pe fetiţa ciudăţică, cu ochelari. Iniţial, mama a îndrumat-o spre operă, luând de la 12 ani lecţii de canto. După patru ani a abandonat, fiindcă nu simţea ceea ce cântă. Şi deşi la Liceul Bernards, din New Jersey-ul natal, a jucat în numeroase piese, a realizat abia la 20 de ani, când era studentă la Liceul Vassar, că vrea să fie actriţă, jucând în piesa Miss Julie, cu care a avut un succes răsunător în campus. Tot cam pe-atunci a început şi munca ei de lămurire cu sine că a fi o fru­museţe neconvenţională nu înseamnă mai puţine şanse la reuşită. Din contră. „Of, am nasul ăsta atât de lung! Dar prea mult timp din viaţa tinerelor – inclusiv din a mea – e irosit cu grija de a nu fi sufi­cient de atrăgătoare. Eu, după un timp, am obosit să-mi mai fac griji. Şi-aşa, niciodată n-am fost suficient de frumoasă“, mărturisea ea în urmă cu doi ani. Dar poate cel mai frumos mod de a o contrazice a venit din partea regretatului regizor Mike Nichols (care a lucrat cu ea la Silkwood, Heartburn şi producţia HBO Angels in America): „Arată de parcă are un bec aprins, luminând de undeva din interiorul ei. Are o transparenţă cuceritoare, o strălucire magnetizantă şi delicată în acelaşi timp“. Şi nişte trăsături, aş adăuga, care se datorează şi mi­xului de origini – germane şi elveţiene, din partea tatălui, şi engleze şi irlandeze, din partea mamei.

Cu acea lumină strălucindu-i în priviri, s-a angajat ca ospătăriţă, ca să-şi plătească masteratul în Arte Frumoase la Yale School of Drama. A urmat o perioadă îngrozitor de grea, în care s-a îmbol­năvit de ulcer, împărţindu-se între job şi studiile pentru care făcea practică jucând în toate rolurile posibile. Cu masteratul absolvit la 26 de ani, a plecat la New York, unde a jucat, chiar din primul an, în câteva piese shakespeariene la Public Theatre. Aşa l-a cunoscut pe actorul John Cazale, prima ei dragoste. Era anul 1975, iar Meryl iubea la nebunie. Îl iubea pe John, cu care s-a mutat curând. Şi iubea teatrul. Nici nu s-a gândit la film până anul umător, când l-a văzut pe Robert De Niro în Taxi Driver şi s-a gândit: „Aşa vreau să fiu când voi fi mare!“. Şi iată cum visele fetelor cuminţi şi muncitoare se împlinesc şi ele. Căci usturătoarelor cuvinte „E urâtă!“, rostite de italianul De Laurentiis, le-a dat o replică grea chiar De Niro, care a văzut-o pe Meryl pe Broadway, în Livada cu vişini a lui Cehov şi a ştiut că ea trebuie să fie iubita lui în pelicula Vânătorul de cerbi.

”Este uluitor să intri în pielea altui om, care gândeşte altfel decât tine, să-i trăieşti bucuriile şi durerile... Acesta este drogul meu!”

Astfel, după câteva succese pe Broadway, printre care şi o piesă a lui Tennessee Williams pentru care a primit un premiu Tony, şi un debut promiţător în Julia, alături de Jane Fonda, Streep şi-a făcut marea intrare în lumea filmului lângă De Niro, fiind nominalizată la Oscar. Dar Vânătorul de cerbi a rămas de-a pururi pentru Meryl acea peliculă cu gust dulce-amar. Căci în spatele acestui succes ful­minant, ea trăia o dramă: iubitul ei, John, care de asemenea a jucat în film, fusese diagnosticat cu cancer. Ulterior, i-a stat alături, îngri­jindu-l până când şi-a dat ultima suflare, pe 12 martie 1978.

Familia. Împreună cu soţul Don şi părinţii ei, tatăl Harry şi mama Mary.

Marea sa iubire şi suferinţă au fost, însă, imediat contestate atunci când s-a căsătorit, la doar şase luni după pierderea lui John, cu sculptorul Don Gummer! O alegere care i-a uimit pe mulţi. „N-am trecut nici acum peste acea pierdere. Nici nu vreau. Orice ai face, du­rerea rămâne acolo, într-un colţ al minţii şi sufletului. Dar cred că putem asimila durerea şi putem continua, fără să facem o obsesie din ea“, s-a justificat ea. Iar din interior, povestea se vede cu totul altfel. Ea şi Don, care era prieten cu fratele ei, s-au cunoscut imediat după moartea lui Cazale. Curând, interesantul sculptor a plecat într-un îndelungat turneu european cu o expoziţie. „Atunci am început să-i scriu“, povesteşte Meryl. „Şi ne-am cunoscut cu adevărat prin scri­sori... Când s-a întors, mi-a amenajat rapid o cameră în loftul lui şi mi-a spus că pot rămâne la el.“ După două luni, în septembrie 1978, se căsătoreau. Iar azi, după 37 de ani de mariaj, încă se ţin de mână cu tandreţe şi se sărută. Apropiaţii spun că lui Don nu i-a fost uşor să accepte statutul lui Meryl – care a căpătat proporţii nebănuite, căci explozia ei artistică s-a produs abia după nuntă. Însă tocmai faptul că Meryl are simţul umorului şi nu se ia prea în serios i-a ajutat. Chiar anul următor, obţinea rolul care avea să-i aducă primul Oscar. Cel din Kramer contra Kramer, alături de Dustin Hoffman. Deşi rolul ei era deja rezervat pentru Kate Jackson. Dar când Meryl a venit la audiţie pentru un rol mai mic în această peliculă, Dustin şi producătorul au ştiut că au o nouă Joanna Kramer.

Once upon a time.... Prima ei mare iubire, actorul John Cazale, alături de Al Pacino

Au urmat Iubita locotenentului francez, ecranizarea după romanul lui John Fowles, pentru care a fost din nou nominalizată de Acade­mie, şi Alegerea Sofiei, în care a jucat o poloneză, supravieţuitoare a Holocaustului, rol recompensat cu un Oscar. William Styron a scris romanul având-o pe Ursula Andress în minte, dar Meryl l-a implorat în genunchi pe regizorul Alan J. Pakula să-i dea ei rolul. Şi a câştigat, devenind deja abonata Academiei, căci anul următor, Silkwood a adus-o iar printre nominalizaţi, la fel şi Departe de Afri­ca, în 1986 (alături de Robert Redford), pelicula care a consacrat-o definitiv. Deşi, din nou, Meryl a avut de trecut peste nişte sprânce­ne ridicate şi semne de întrebare legate de look-ul ei. Regizorul Sydney Pollack n-a considerat-o suficient de sexy, preferând-o pe Jane Seymour. Dar naturaleţea ei l-a cucerit până la urmă. Jessica Lange, Kate Jackson, Ursu­la, Jane... Am putea spune că durerea de-a vedea mereu că altă femeie e considerată mai frumoasă decât ea şi preferată în locul ei s-a transformat într-unul dintre motoraşele succesului ei. Şi la me­morabilul Podurile din Madison County, în 1995, a avut de luptat cu îndoielile, de data aceasta şi din cauza vârstei, producătorii consi­derând-o prea matură la 46 de ani. Dar Clint Eastwood a vrut-o pe ea. Şi din nou, Meryl a învins prejudecăţile.

Copiii. Fiicele Mamie, Grace şi Louisa

Între timp, a devenit şi mamă – deşi spune că acesta nu e un rol care i-a venit mânuşă. Primul ei copil cu Don Gummer a fost Henry (36), devenit muzician, căruia i-a urmat Mamie (32), care azi calcă pe urmele mamei sale cele­bre. Apoi s-a mutat cu familia în Connecticut, unde s-au născut Grace (29), de asemenea ac­triţă, şi Louisa (24), care a ales modellingul. Casa lui Meryl din rusticul Salisbury, Con­necticut, abia se vede de pe drum. Clădirea principală e mascată de un zid de piatră şi de alte câteva acareturi, printre care două hambare, căsuţa îngrijitorului şi, desigur, spa­ţiosul atelier de artă al soţului ei, care creează lucrări masive în bronz, aluminiu şi sticlă armată. Şi care are la rândul lui o serie de distincţii obţinute pentru creaţiile sale. Să nu vă închipuiţi acum o proprietate modestă, totuşi. Soţii Gummer au aici un lac, care se pare că este cea mai mare întindere de apă cu proprietar privat de la est de Mississippi. Să nu vă închipuiţi nici vreo fermă veselă. Cei doi artişti au preferat liniştea. Iar în 1985, au dat aproape două milioane pe această proprietate şi au renovat-o cu alte câteva sute de mii nu pentru a fi fermieri în timpul liber. Ci pentru a se bucura de aer curat şi o totală discreţie inaccesibi­lă la Hollywood. Asta nu înseamnă, însă, garduri de fier şi măsuri de securitate dure. Din contră: Don şi Meryl îşi doresc o viaţă de oameni normali. Şi asta au obţinut: acel oxigen al normalităţii tot mai rarefiat în plămânii celor de la Hollywood. Pentru locuitorii din Salisbury ea este una de-ai lor. Unii nici măcar n-au văzut majoritatea filmelor ei de Oscar. Iar în anii ’80, orăşelul nu avea niciun cinematograf, fermi­erii de-acolo fiind, oricum, prea puţin interesaţi şi de televizor. Asta i s-a părut fantastic lui Meryl. Iar celor de-acolo le-a plăcut că ea nu arată ca un superstar. „Nu-mi place să fiu adorată!“, decretează Meryl în tricoul ei alb-gălbui lălâu, punându-şi mâna streaşină la ochi ca să privească prin vitrina unui magazinaş din Salisbury. „De fapt, sunt plictisitoare. În afară de această incredibilă şi fascinantă carieră pe care am construit-o, în viaţa de zi cu zi sunt ca oricare alt om.“

Meryl Streep, soţul Donald Gummer, şi băiatul lor Henry Gummer

Aici, în Salisbury, e secretul echilibrului ei. Iar pentru această normalitate, a renunţat la Hollywood. Casa de acolo a vândut-o, însă, abia în 2014, sportivului Alex Rodriguez. Dar a păstrat loftul chic din New York, acolo unde se duce adesea după un drum de două ore cu maşina, pentru a vedea o piesă nouă pe Broadway, a se întâlni cu prietenii ori a discuta un posibil scenariu tentant cu un regizor ori producător. N-a plecat fiindcă nu-i plăcea Big Apple. Din contră. „Dar n-am mai suportat să fiu constant scanată, la orice ieşire din clădirea unde locuiam să-mi fie analizate părul, rochia şi mai mai ştiu eu ce. Nu puteam să merg nici la cumpărături, că oamenii de lângă mine îşi lungeau gâtul ca să afle ce mărime au chiloţii pe care-i cumpăr. Iar la fiecare 5 minute trebuia să-mi schimb numărul de telefon, fiindcă mă sunau tot felul de ciudaţi. Cred că asta transformă persoanele publice în alcoolici. Trebuie să-ţi găseşti ceva de făcut când oamenii se hol­bează la tine cât e ziua de lungă!“ Nici numeroasele cereri de interviu şi invitaţii la emisiuni nu-i picau bine. Dacă ar putea, Meryl ar trimite o clonă la orice întâlnire cu vreun jurnalist. Despre cât de retrasă e viaţa ei în Salisbury, Meryl a spus odată râzând în hohote: „N-am invitat pe nimeni la cafea de vreun an şi jumătate!“.

Acolo, cele trei statuete Oscar şi alte peste 150 de diverse premii (printre care opt Globuri de Aur, două Emmy-uri, două BAFTA, trei trofee obţinute la Berlinală, 14 premii Monte Cristo acordate de Eu­gene O’Neill Theater Center pentru excelenţa în teatru) n-o ajută deloc să se sustragă spălatului vaselor după masă, dacă e rândul ei. Dar tocmai parcă pentru a înţelege că nimeni nu e scutit de răutăţi şi presă adversă, în urmă cu trei ani, National Enquirer scria că Meryl ar fi o vecină îngrozitoare, poreclită „Cucoana cea rea“. „E o femeie cu două feţe. Nici măcar n-o interesează să-ţi ştie numele. O vezi tăind oraşul călare pe bicicletă, cu o pălărie de paie pe cap, dar nu prea vorbeşte cu oamenii. Trăieşte pe proprietatea aia luxoasă şi n-a dat nimic înapoi comunităţii. Iar poştaşului i-a zis să nu-i mai aducă decât plicuri adresate doamnei Meryl Gummer, nu Meryl Streep...“, ar fi povestit, chipurile, un vecin. Unul fără nume. Greu de crezut asemenea bârfe de care, se pare, nici măcar o actriţă ca Meryl nu e scutită. Însă chiar de-ar fi adevărat, mie mi-a plăcut la nebunie imaginea cu Meryl pe bicicletă. Chiar aş vrea să fie reală. La fel şi ideea că în Connecticut vrea să i se spună Meryl Gummer. Cât de frumos pentru o actriţă de talia ei, care acasă dezbracă faima de tot şi este doar soţia lui Don! În rest, presupusul citat al unui vecin in­vidios poate fi citit şi în altă cheie: Meryl chiar e foarte introvertită şi retrasă. Nu vrea să fie deranjată şi nu deranjează. Aşa îşi încarcă bateriile departe de platourile de filmare, iar dacă la Hollywood nu poate avea această atitudine, măcar acasă...

Anul trecut, la 66 de ani, a evoluat într-un rol care i-a reconfir­mat forţa: cel din Ricki and The Flash, în care este o rockeriţă rebelă, care şi-a abandonat familia în căutarea faimei, dar care se întoarce pentru a fi alături de fiica sa aflată în divorţ. O experienţă solicitantă emoţional, întrucât scenariul are un punct nevralgic comun cu re­alitatea. Fiica ei e interpretată chiar de către Mamie Gummer, care la momentul filmărilor experimenta o perioadă foarte grea în ma­riajul său cu Benjamin Walker, ulterior divorţând. „Mi-a fost foarte greu la filmări. Dar ar fi fost şi mai greu să dau frâu liber atâtor emoţii alături de un străin în loc de mama mea“, recunoaşte Mamie, care se abţine, însă, de la alte comentarii, fiind la fel de discretă ca Meryl. Fiica a pornit pe un drum pe care mulţi nu prea-i dau şanse să-l parcurgă. Meryl e unică şi irepetabilă. Nu mai poţi fi ca ea, chiar dacă ai fost crescută de ea, după regulile ei, şi mai şi semeni cu ea. Este cea mai bună actriţă din lume. Şi tot ea este singura femeie care a reuşit să aibă succes de casă la peste 60 de ani, fără chirurgie plastică, demonstrând astfel că şi sexul slab poate face asta într-un Hollywood pe care Meryl îl acuză în continuare de discriminare (nu doar pentru că femeilor nu li se mai dau roluri bune după o anumită vârstă, dar şi fiindcă sunt mai prost plătite decât bărbaţii – inclusiv ea este victima acestei diferenţieri!). Succesul acesta menţinut ener­gic de la an la an face parte din lupta ei feministă. „Reporterii mă în­treabă adesea: «Mereu jucaţi femei puternice. De ce aceste alegeri?» Niciun bărbat nu e întrebat: «De ce jucaţi numai bărbaţi puternici?» Ar fi o întrebare absurdă“, punctează ea.

Meryl Streep la premiile Oscar din 2015

Streep a demonstrat că poate fi cap de afiş, aducând încasări mai mari decât fetele bombastice şi tinerii musculoşi. Aşa a făcut la 57 de ani, în

, cu un box office de peste 326 de milioane de dolari. Sau la 59 de ani, cu

, care a întâmpinat rezistenţă din partea studiou­rilor, fiindcă avea o reţetă riscantă (un musical cu actori în vârstă), dar care a avut încasări fabuloase, de peste 601 milioane de dolari. Ori cu

, în care, la 60 de ani, interpretează rolul unei femei înşelate de soţul Alec Baldwin, care divorţează de ea pentru a se însura cu o splendidă tânără de care ajunge să se plictisească foarte repede. Motiv pentru care Alec încearcă s-o recucerească pe Meryl, curtată, între timp, şi de Steve Martin. Câtă acţiune pentru 60 de ani! „Este incredibil! Bette Davis se răsuceşte în mormânt. Ea avea 42 de ani când a filmat

şi 54 de ani când a făcut

“, a comentat spumos Meryl. Iar „cruciada“ ei a continuat cu

, care i-a adus un pre­miu BAFTA, un Glob de Aur şi un Oscar. Au urmat

, cu încă o nominalizare la Oscar, şi

, pelicula încasând peste 213 milioane de dolari. E mai prolifică decât actriţele de 20 sau 30 de ani, excelând şi în comedii, şi în drame, şi impunân­du-se graţie talentului, dincolo de orice norme sau standarde ale simetriei, armoniei şi măsurilor perfecte.

N-a uitat nici acum prima ei iubire, teatrul. Între filme, face câte un rol pe Broadway, într-o piesă de Brecht sau Cehov. Iar hotărârea ei de-a fi actriţă, nu superstar, i-a asigurat şi longevitatea mariajului. „Eu am învăţat-o să vadă altfel lucrurile neînsufleţite din jur. Iar ea m-a învăţat să privesc altfel oamenii“, explică Don reţeta unui ma­riaj care funcţionează. Viaţa de antistar îi prieşte de minune. „Nu se teme să fie ridicolă. Şi îi lipseşte vanitatea. Cred că femeile simt asta la ea. Niciodată nu s-a comportat ca o femeie căreia i se cuvine ceva. Ştii, de exemplu, cum femeile frumoase se comportă ca nişte dive, hipnotizate de propria imagine? Nu vezi aşa ceva la Meryl!“, notează Brigitte Lacombe, fotografa ei preferată. Şi azi mai merge cu metroul, ascunsă sub o glugă largă şi după nişte ochelari fumurii. „Sunt al naibii de recunoscătoare că sunt în viaţă. Am atâţia prie­teni bolnavi sau care s-au dus. Glumiţi? Ce nemulţumiri să am?!“

foto: guliver/getty images/rex features, www.cinemagia.ro, photoland/corbis images