Penibilii din spaţiul public
Săptămânile trecute, l-am ascultat pe Dan Capatos moralist. Adică ori facem pe nebunii până la capăt, ori nu mai facem deloc. El a făcut până la capăt. Comentând accidentul lui Şerban Huidu, a explicat pe ton grav şi expeditiv că, odată cu această ocazie, mulţi oameni din presă au ratat ocazia să tacă. Perfect. Şi mă gândeam, cum ca o irionie a sorţii, el cu asta se ocupă. Cu ratarea ocaziilor de a tăcea. Inclusiv atunci. Are o abilitate spectaculoasă cu care tot ratează tăcutul.
Capacitatea de a reuşi în zona celebrităţii, cel puţin la noi, e direct proporţională cu capacitatea de a nu te sesiza cât eşti de penibil. Ridicolul fără inhibiţii. Absenţa unui moment, fie şi izolat, în care să respiri puţină luciditate. Incapacitatea de a sincroniza, măcar discret, prezenţa cu bunul simţ. De când scriu despre ridicolii din public, mă tot cert cu tot felul de imbecili care reacţionează. Reacţionează deranjaţi că sunt prezentaţi aşa cum sunt. Îi urmăresc cu o curiozitate cu care un entomolog urmăreşte înmulţirea gândacilor. Şi se înmulţesc cu o dinamică cu care nu doar că nu ţii pasul, dar nici nu e cazul.
Ca să pricepem exact ridicolul despre care vorbesc, dăm aşa un tur stupidului public recent. Natalia Mateuţ, după ce a fost arestată în Olanda pentru utilizarea de carduri false, în emisiunea Adelinei Pestriţu de la Kanal D şi-a deschis larg dulapurile şi şi-a prezentat garderoba achiziţionată în ultima vreme de prin străinătate. Asta ca o ironie a sorţii. Săptămânile trecute, l-am ascultat pe Dan Capatos moralist. Adică ori facem pe nebunii până la capăt, ori nu mai facem deloc. El a făcut până la capăt. Comentând accidentul lui Şerban Huidu, a explicat pe ton grav şi expeditiv că, odată cu această ocazie, mulţi oameni din presă au ratat ocazia să tacă. Perfect. Şi mă gândeam, cum ca o irionie a sorţii, el cu asta se ocupă. Cu ratarea ocaziilor de a tăcea. Inclusiv atunci. Are o abilitate spectaculoasă cu care tot ratează tăcutul.
Mă străduiesc să mă mobilizez să mă uit la X Factor. Privesc cu admiraţie şi spre capacitatea lui Mihai Morar de a-şi depăşi ridicolul. El îşi argumentează prezenţa în juriul acelui concurs prin faptul că e cel care poate să identifice un artist care să umple un stadion. Aşa a explicat. El până acum descoperindu-l pe ... N-a descoperit pe nimeni. Dar poate. Sigur poate. N-a vrut până acum. Dar poate. Şi mă uit la Adrian Sână. Tare de tot şi el. Analizează felul în care se cântă acolo. Spune când se cântă bine şi mai ales când nu. Vă aduceţi aminte prestaţia celor de la Akcent la preselecţia Eurovision? Despre asta e vorba. Şi-n timp ce showuri ca X Factor, Vocea României sau Dansez pentru tine adună fiecare aproape un milion de telespectatori, tot felul de moderatori şi prezentatori sumbri îşi argumentează în continuare neputinţa de a face altceva decât o mizerie, explicând zâmbind că asta vrea publicul. Ei abia reuşind să adune acolo vreo 300.000 de telespectatori. Şi ăia vai de capul lor. Toţi aceşti oameni s-au impus în spaţiul public având o singură capacitate decisivă: puterea de a-şi înfrunta ridicolul.
