Răzvan Mazilu: „Sunt plin de paradoxuri”

E o idee pe care a recunoscut-o cu umor şi relaxare atunci când am vorbit despre viaţa personală ca spectacol. Un concept foarte interesant, care se întrepătrunde cu cealaltă idee pe care Răzvan o readuce fulminant în lumina reflectoarelor: cabaretul!

Este un artist unicat în peisajul autohton. Are o ca­rieră de dansator, regizor şi coregraf impresionan­tă, marcată de multe succese şi momente cheie de pionierat în teatrul românesc, unde mixul actorie-dans-muzică e încă la început de drum. Cel mai nou spectacol al său aduce din nou o premieră de neratat – este, aşa cum spune şi titlul, primul show de cabaret noir din Bucureşti. Mon Cabaret Noir, pus în scenă la Teatrelli, recreează atmosfera Berlinului interbelic. E o întoarcere în vremuri mai libere şi pasionale, în care i-ar fi plăcut lui Răzvan să trăiască. Despre cât se regăseşte în lumea spectacolului şi despre trăirile lui de artist în lumea de azi, care parcă nu mai ştie să zâmbească, am stat de vorbă în cabina de la Teatrul Odeon, martorul multora dintre succesele lui.

Teatrul acesta e un loc de suflet pentru tine...

Răzvan Îmi aduc aminte că, fiind copil, am venit aici la o piesă împreună cu familia şi am rămas impresi­onat de-atunci de arhitectura teatrului. Aveam vreo şase ani, făceam deja balet şi mi-am spus: „Uite, aici mi-ar plăcea, când o să fiu mare, să dansez şi să fac spectacole“. Şi am aruncat gândul în univers, pur şi simplu. Coincidenţa sau nu a făcut ca în 2000 să fiu cooptat în trupa teatrului Odeon şi aici să-mi încep activitatea mea de dansator, coregraf şi regizor. Acum e ca o a doua casă pentru mine şi spun cu mândrie că e singurul teatru din România cu un program dedicat dansului contemporan întins pe cel puţin zece ani.

Cu cine concurezi la noi? Îmi pare că n-ai concurent.

Am foarte mulţi colegi buni, dar care nu s-au bu­curat de aceeaşi vizibilitate ca a mea. Am şi momente în care simt, într-adevăr, că alerg de unul singur. Şi momente când simt o oarecare concurenţă, dar asta-mi place, pentru că mă ajută să evoluez, să mă auto­depăşesc. În artă e loc sub soare pentru toată lumea.

De ce n-ai plecat în străinătate? Ai preferat să faci pionierat aici decât să pleci acolo unde arta ta are tradiţie?

Am preferat să fac ce-mi place. Şi aici am făcut me­reu proiectele pe care le-am visat. De multe ori m-am întrebat dacă aş fi reuşit să fac toate aceste proiecte în alt sistem, care are şi el lucruri bune şi mai puţin bune. Nu mi-am dorit să fiu eu mereu primul care... Pentru că, în artă, roata s-a inventat de mult. Şi noi acum nu facem decât să reluăm nişte teme, pe care le expunem într-o viziune personală. Cel mai impor­tant lucru e să fii fericit prin ceea ce realizezi – iar eu cred că am cea mai frumoasă profesie din lume. Sigur, cu momente de umbră şi strălucire, dar toate fac parte dintr-un traseu care mă reprezintă.

Umbră şi strălucire, ca-n cabaret. Aşa cum e cel mai recent spectacol al tău:

.

Da, e un gen de spectacol total, care aduce laolaltă coregrafia cu muzica şi teatrul. Simt în continuare că teatrului românesc îi lipseşte dimensiunea spectaco­lului, de show, de culoare, de viaţă, pur şi simplu. E o mare provocare să faci musical sau cabaret. La noi nu există tradiţie, nu s-a mai făcut decât foarte rar şi, din păcate, au fost încercări mai nefericite. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să încerci, să rişti, să începem odată să oferim publicului o varietate de spectacole, aşa cum vezi la Londra, unde poţi alege de la Shakes­peare la musical, cabaret sau teatru politic.

Are şi un personaj interesant acest spectacol...

E o artistă germană puţin cunoscută la noi, Anita Berber, actriţă, fotomodel, scriitoare, o personalitate polivalentă care are un destin special, asemănător lui Amy Winehouse. Un destin contorsionat, cu poveşti despre amor, droguri, cu o zonă foarte decadentă a trăirilor şi a senzaţiilor. Viaţa ei a fost vecină cu fan­tasticul, dar, în esenţă, dând toate straturile la o par­te, vorbim, de fapt, despre iubire. Aşa cum spune ea: „Eu nu mi-am dorit decât să iubesc şi să fiu iubită“.

Aşa simţi şi tu? Până la urmă despre asta e vorba: să iubeşti şi să fii iubit...

Da... Arta, mai ales, se face cu foarte multă iubire şi generozitate. Dacă nu iubeşti cred că nu poţi dărui, pentru că profesia noastră e despre dăruire, despre a împărtăşi cu ceilalţi, cu oamenii care vin la teatru.

Spui că viaţa personală e adesea pe locul doi. Dar tot tu ai zis că ţi-ar plăcea ca viaţa ta să devină un spectacol. Explică-mi această contradicţie...

Ca orice artist, probabil că sunt şi eu plin de pa­radoxuri (râde) şi există lucruri care, în anumite momente, sunt spuse diferit. Eu declar cu mândrie că sunt un artist care trăieşte de pe urma artei sale. Sunt un artist cu box office şi asta îmi dă un confort psihic pentru a crea şi a face ceea ce-mi place şi mai mult. Dar, dacă aş avea o stabilitate fi­nanciară şi mai mare şi aş trăi într-o societate mai plină de umor, mult mai deschisă, probabil că aş face şi din viaţa mea privată, pe care nu doresc să mi-o expun, un spectacol, în sensul că, de exemplu, aş face acasă saloane în care să primesc artişti, în care să născocesc lucruri mai excentrice, aşa cum se făcea pe vremuri.

Discreţia ţi-ai păstra-o?

Da, aşa mi se pare normal. Eu cred că sunt in­teresant doar cu ceea ce fac pe scenă.

Dar nu mai avem umor, zici? Ce se întâmplă?

Cred că avem multe probleme. Şi trăim într-o societate care nu ne mai lasă să ne gândim la ce ne face fericiţi. O lume prag­matică, tot mai crudă, mai dis­perată după supravieţuire. În Bucureşti, zilnic mă izbesc de asta, lumea nu mai are răbdare. Nu mai ştie să admire ceva fru­mos, să zâmbească. Ca artist, simt mai acut asta, probabil.

Provii dintr-o familie fără legătură cu arta: mama ta a fost confecţioneră, iar tata, sudor. Părinţii vin la spectacolele tale?

Sigur că vin. Mă-ntreb acum, glumind un pic, dacă s-o chem pe mama la

, pentru că sunt multe lucruri puţin cam exagerate pentru ea, dar ce să-i facem, cabaretul trebuie să fie deocheat.

Cum au ajuns ei să te dea tocmai la balet?

M-au dat de la trei ani la balet. Dansam prin casă. Datorită lor am avut o continuitate, niciodată nu am lipsit de la orele de balet, oricât de greu le-ar fi fost. Şi niciodată nu s-au plâns.

Spui că ai grijă ca rolurile să se potrivească pentru 40 de ani. Doar nu te simţi bătrân!

Nu, mi-e frică de ridicol. Unii spectatori mă întrea­bă şi acum de ce nu se reia Portretul lui Dorian Gray. Ei uită că a fost acum zece ani, aveam 30 de ani. Timpul nu stă în loc şi fiecare moment al carierei trebuie să se potrivească cu vârsta şi maturizarea ta.

Te regăseşti în Dorian Gray?

M-am regăsit în preocuparea pentru estetic, pen­tru o lume iluzorie, în care există numai armonie. Un Paradis în care ne-am dori cu toţii să fim. Deci m-am regăsit nu neapărat în rol, ci în cartea lui Wilde.

Te menţii mai greu în formă la 40 de ani?

Sunt pofticios. Nu am o dietă, doar că nu fac ex­cese. Uneori, după câte un spectacol, îmi acord luxul de-a mânca lucruri mai periculoase, dar, în general, încerc să mănânc cât mai sănătos.

Nu ţi-a mai plăcut la Dansez pentru tine?

Nu, din contră. A fost o experienţă foarte intere­santă, dar acum mă interesează să fac altceva, şi anu­me regie. Cred că există un timp pentru toate.

Cum e acel Răzvan Mazilu care ţine în mână un spectacol cu totul? Eşti dictator?

Cred că sunt foarte înţelegător până la un punct, când mă transform într-un mic terorist, care până nu obţine ce-şi doreşte nu se lasă. Şi până nu mută din loc toate prejudecăţile, nu stă liniştit. Baletul fă­cut din copilărie mi-a dat o disciplină pe care nu o re­găsesc la tinerele generaţii. Şi-atunci îmi place să cer mult şi, până nu obţin ceea ce vreau, nu mă las. Nu mă interesează dacă artistul din faţa mea mă urăşte sau mă iubeşte. Important e spectacolul. Nici chiar eu nu mai sunt important.

În viaţa privată poţi fi la fel: un mic terorist genial?

Nu cred. Eu zic că sunt un om înţelegător, că iert, că mă bucur de multe lucruri, trăiesc clipa şi-mi place să văd partea plină a paharului.

foto: sorin stana, stilist: madena pasăre, vestimentaţie: cacharel, guess. scotch & soda/ magazin collective, debenhams; mulŢumim teatrului odeon, calea victoriei 40-42