Sophia, Brigitte, Ursula şi Claudia Divele fără vârstă: Patru frumuseţi emblematice, a căror faimă sfidează timpul

Pe vremea când Photoshopul încă nu era inventat, marile doamne ale cinematografiei nu se sfiau să-şi etaleze formele apetisante, în ţinute care înnebuneau bărbaţii. Şi nici nu era nevoie să arate prea mult pentru a fi misterioa­se, senzuale şi incredibil de frumoase

Actriţe adorate de-o lume întreagă, zeiţe ale modei, femei fatale care au stârnit pasiuni mistuitoare.

Pe vremea când Photoshopul încă nu era inventat, marile doamne ale cinematografiei nu se sfiau să-şi etaleze formele apetisante, în ţinute care înnebuneau bărbaţii. Şi nici nu era nevoie să arate prea mult pentru a fi misterioa­se, senzuale şi incredibil de frumoase. Cu aerul lor de femei inaccesibile, divele Vechiului Hol­lywood erau, prin anii ’50, ambasadoarele ele­ganţei desăvârşite. În epoca haute couture-ului de aur, marcată de New Look-ul lui Christian Dior, de moda androgină lansată de Coco Cha­nel ori de minijupul lui Yves Saint-Laurent, ele aduceau acel plus de glamour noilor fuste cu jupon, pantalonilor corsar ori pantalonilor ţiga­retă, rupând vechile rigori ale clasicului fashion. Ce mai aveau în comun aceste femei, dincolo de chipul lor perfect şi de aparenţa unei vieţi fericite? Poveştile triste de viaţă şi amorurile rănite, trăite în tăcere în spatele cortinei, dar şi atracţia pentru un anume bărbat, el însuşi unul dintre cei mai şarmanţi idoli ai marelui ecran şi sex simbol ai acelor ani frumoşi şi ne­buni: Jean-Paul Belmondo.

Sophia Loren

Considerată una dintre cele mai frumoase femei din lume în anii ’50-’70, cea mai apreciată actriţă italiană din toate timpurile a mărturisit că mul­ţi producători nu erau deloc încântaţi de aspec­tul ei fizic, în ciuda faptului că era deţinătoarea titlului Miss Eleganza Italia. „Se plângeau că am gura prea mare ori nasul prea lung. Mi-aduceau aminte de soldaţii cărora le ceream în copilărie câte ceva de mâncare şi care mă strigau «stuzzi­cadenti», adică scobitoare. Dar, încetul cu încetul, au învăţat să-mi «exploateze» frumuseţea“, poves­tea cea care a părăsit sărăcăciosul orăşel Pozzuoli, de lângă Napoli, pentru a-şi face un rost la Roma. Şi, într-adevăr, frumuseţea a ajutat-o pe Sofia Villani Scicolone (pe numele ei de fată) să pună o pâine pe masă, lucrând ca model şi participând la concursuri de frumuseţe.

Într-un astfel de concurs, în 1950, a fost remar­cată de producătorul Carlo Ponti, care i-a oferit primele roluri de cinema şi pe care l-a făcut să di­vorţeze de Giuliana Fiastri. S-a căsătorit de două ori cu el, prima dată în 1957, dar fiindcă, în acea perioadă, divorţul nu era legal în Italia, Ponti ris­ca să fie acuzat de bigamie. „Am fost ameninţată cu excomunicarea, mi-au spus că voi arde în flă­cările veşnice ale iadului, şi pentru ce? Mă îndră­gostisem de un bărbat însurat, a cărui căsnicie se terminase de fapt, demult. Voiam să fiu nevasta lui şi mama copiilor lui. Am făcut tot ce am putut ca relaţia noastră să fie legală. Cu toate astea, am fost consideraţi nişte păcătoşi. Mi-aduc aminte că în luna noastră de miere am plâns ore în şir în loc să mă bucur“, povesteşte ea în autobiografia lansată pe 20 septembrie, cu ocazia aniversării ei de 80 de ani. Când s-au întors la Roma, ca să evite arestarea lui Carlo, n-au apărut împreună în public şi au trăit sub nume false. Apoi au decis să emi­greze în Franţa, unde au deve­nit cetăţeni francezi, iar Ponti a putut să divorţeze.

Pe 9 aprilie 1966, la Sèvres, au devenit soţi cu forme legale şi au trăit împreună vreme de 50 de ani, până la moartea lui din 2007, la vârsta de 94 de ani. Rămasă văduvă, Loren a spus atunci că nu s-ar putea recăsători: „Viaţa mea nu e un basm şi mă doare şi acum să discut despre dispa­riţia soţului meu. Ar fi imposibil să iubesc pe altcineva“. În tinereţe, însă, Loren, pe care au curtat-o mulţi bărbaţi importanţi din industria filmului, a avut o slăbiciune pentru Cary Grant. Ea şi actorul american s-au îndrăgostit în 1956, când italianca avea doar 22 de ani şi avea deja o relaţie cu Ponti. Grant avea 52 de ani şi era la a treia căsnicie. Dar asta nu l-a împiedicat s-o ceară de soţie în timpul filmărilor pentru „Mândrie şi pasiune“. Mărturie stau bile­ţelele de dragoste trimise de Grant, ale căror copii se regăsesc astăzi în autobiografia sa. Pe unul din­tre ele scria: „Iartă-mă, fată dragă. Te presez prea mult. Roagă-te – aşa voi face şi eu – până săptă­mâna viitoare. La revedere, Sophia. Cary“.

Mai târziu, actriţa preciza că a ales familia în detrimentul unei posibile poveşti de iubire fur­tunoase, fiindcă nu a conceput niciodată ideea de a fi măritată cu un bărbat care să nu fie de origine italiană şi nici n-a vrut să părăsească un soţ pe care îl vedea ca pe un tată şi care reprezenta o ancoră în viaţa ei: „Ştiţi, a trebuit să fac o ale­gere. Carlo era italian şi aparţinea lumii mele. Am ştiut că a fost corect modul în care am procedat. La momentul respectiv nu am avut niciun fel de regrete. Eram îndrăgos­tită de soţul meu, dar aveam numai 23 de ani. Nu m-am putut hotărî să mă căsăto­resc cu un star dintr-o altă ţară şi să-l pă­răsesc pe Carlo. Nu m-am simţit capabilă să fac acest pas decisiv“.

Pe Jean-Paul Belmondo îl ştia încă din 1960 şi se deda flirturilor cu el, dar au decis amândoi să rămână amici şi să colaboreze frumos pentru marele ecran.

Cu Marlon Brando, un alt sex simbol al ecranului, lucru­rile au stat altfel, Sofia respin­gându-i avansurile sexuale în timpul filmărilor din 1967 pentru pelicula „Conte­sa din Hong Kong“. „Dintr-odată a pus mâinile pe mine. M-am întors foarte liniştită şi l-am respins, ca o pisică mângâiată greşit, şi i-am zis: «Să nu în­drăzneşti să mai faci asta vreodată. Niciodată!». În timp ce îl fixam cu privirea, părea mic, fără apă­rare, aproape ca o victimă a propriei notorietăţi. Nu a mai repetat gestul, dar a fost foarte dificil de lucrat cu el după aceea“, scrie Loren în aceeaşi autobiografie.

Sophia Loren vorbeşte în cartea ei şi despre cele 17 zile pe care le-a petrecut în penitenciarul din Caserta, în 1982, în urma unei înţelegeri cu autorităţile, după ce nu a plătit impozitele. Res­ponsabilitatea evaziunii fiscale a fost atribuită apoi impresarului său, dar nu i-a fost uşor să-şi remedieze imaginea deteriorată. Tocmai de aceea, a acceptat să lucreze în continuare şi să se implice în proiecte de televiziune, printre care şi un film cu fiul său, Edoardo („Qualcosa di biondo“, 1984). Şi, după ce, în 1999, a dat în judecată 76 de site-uri pentru adulţi care postau poze cu ea goală pe internet, în 2007 a surprins pe toată lumea cu un pictorial îndrăzneţ pentru calendarul Pirelli.

Ursula Andress

A fost declarată cea mai sexy Bond Girl dintre toate frumuseţile care i-au stat alături agentu­lui 007 în ultimii 50 de ani. Prima femeie care a purtat costum de baie pe marele ecran a făcut istorie cu celebra scenă în care iese din mare ca o zeiţă, în filmul „Dr. No“, în care a jucat rolul unei căutătoare de perle. Frumuseţea ei n-a trădat o clipă copilăria ei dificilă, trăită în cantonul Berna (Elveţia). Fiind unul dintre cei şase copii ai Annei şi ai lui Rolf Andress, un diplomat german care a fost expulzat din Elveţia din motive politice şi dat dispărut în timpul celui de-al Doilea Război Mon­dial, şi-a manifestat spiritul rebel de mică, ajun­gând ca la 17 ani să fugă de-acasă cu un actor ita­lian. Aşa a început să lucreze ca model şi să aibă mici roluri în filme. Şi, pentru că stăpânea bine engleza, franceza, italiana şi germana, avea acces la o plajă largă de personaje. Asta a şi adus-o, de altfel, în preajma lui Marlon Brando, care, pentru că i-a răspuns avansurilor, a ajutat-o să semneze un contract cu Columbia Pictures la Hollywood.

Aici avea să se îndrăgostească de James Dean, iar mai apoi să-l cunoască pe John Derek, care a luat-o de soţie în 1957, cerându-i să renunţe la ca­riera ei cinematografică. Asta a măcinat profund relaţia lor, ducând în final la divorţul din 1966. Fru­museţea ei ieşită din tipare a fost un atu în relansa­rea ei pe ecran, alături de Sean Connery, în 1962, în prima versiune a romanelor de spionaj fanteziste ale lui Fleming. Odată cu apariţia în seria „James Bond“, Ursula a obţinut statutul de sex simbol, iar admiratorii au început să roiască în jurul ei, mai ales după apariţia ei nud în „Playboy“. Printre ei, Elvis Presley, Dean Martin, Frank Sinatra, Sammy Davis Jr., Woody Allen şi Marcello Mastroiani, alături de care avea să apară şi în diverse pelicule. Dar Ursula avea ochi pentru Jean-Paul Belmo­ndo (care, la rându-i, a divorţat în ’66 de Elodie Constantin), Warren Beatty şi Ryan O’Neal.

În 1979 a crezut că, în sfârşit, şi-a întâlnit su­fletul pereche, după ce l-a cunoscut pe actorul Harry Hamlin pe platourile de filmare a pro­ducţiei „Ciocnirea titanilor“. Pasiunea dintre ei a fost una explozivă, în urma căreia a rezultat un copil, Dimitri, născut în 1980. Din păcate, şi această relaţie s-a încheiat după doar trei ani, iar Ursula a rămas singură la Roma, să-şi crească fiul. Cariera ei a cunoscut o evoluţie frumoasă după 40 de ani, când a apărut în producţii precum „Infirmi­era“ (1975), „Dublu delict“ (1977), „Croaziera de lux“ (1977), „Al cincilea muschetar“ (1979), „Ciocnirea titanilor“ (1981), „Petru cel Mare“ (1986), „O stea ca­zatoare“ (1992). Pe 18 mai 2006, cu ocazia inaugu­rării Consulatului General Elveţian din Scoţia, Ur­sula Andress şi-a aniversat cei 70 de ani de viaţă la bordul Iahtului Regal Britannia, în Edinburgh, în prezenţa unui număr mare de celebrităţi. Invitaţi pe care îi aşteaptă să i se alăture şi peste doi ani, când îşi va serba cele opt decenii de viaţă.

Brigitte Bardot

B.B., femeia care a devenit, în anii ’60, imaginea seducţiei şi a erotismului. Muza creatorilor de modă Paco Rabanne şi Esterel, dar şi a pictorilor Andy Warhol, Aslan, Arman, Leonor Fini, Kees van Dongen, Carzou ori Vincent Roux. Avea un chip angelic şi o siluetă de vis şi părea născută pentru filmul „Şi Dumnezeu a creat femeia“. Ni­meni nu-i refuza nimic! Strălucea ca o nestemată alături de actori celebri precum Alain Delon, Jean Gabin, Sean Connery, Jean Marais, Lino Ventura, Annie Girardot, Claudia Cardinale, Jeanne Mo­reau ori Jane Birkin. Iar regizorul Roger Vadim, care i-a devenit şi soţ la doar 18 ani, i-a creat o aură inegalabilă în cinematografia franceză.

Culisele, însă, erau zgâlţâite de relaţiile ei scan­daloase cu alţi actori ori cântăreţi: Eddie Fisher, Terence Stamp, Glenn Ford, Raf Vallone, Louis Malle, Jimi Hendrix, Gilbert Bécaud, George Ba­ker, Jean-Louis Trintignant, Sasha Distel, Samy Frey, Serge Gainsbourg, Sean Connery, Gigi Rizzi, Warren Beatty ori Miroslav Brozek. Iar dacă lis­ta nu vi se pare suficient de lungă, ea conţine şi numele lui Jean-Paul Belmondo, cu care franţu­zoaica a avut o aventură în 1965. Una memorabi­lă, din câte se pare, de vreme ce Bébel are şi-acum o simpatie pentru ea, pe care şi-a recunoscut-o recent într-o scrisoare emoţionantă pe care i-a adresat-o pe 28 septembrie, în ziua în care aceas­ta a împlinit 80 de ani. „Realizez cu greu faptul că ai ajuns la această vârstă respectabilă, de patru ori 20 de ani“, scrie el, potrivit „L’Express“.

De altfel, această femeie adulată nu numai de o generaţie, a înregistrat „Je t’aime moi non plus“ doar pentru a-l face gelos pe Gunther Sachs – omul de afaceri, fotograful, sportivul miliardar care, pentru a o cuceri, i-a oferit bijuterii Cartier şi a aruncat din elicopter sute de trandafiri deasu­pra vilei La Madrague din Saint-Tropez, trăgând cu un Winchester pentru a stinge luminile din grădină. La Madrague a fost, de altfel, scena unor petreceri grandioase, care ţineau prima pagină a ziarelor pariziene.

Dar, cu toată admiraţia cu care a fost înconju­rată, Brigitte nu s-a simţit niciodată frumoasă: „Încercam mereu să mă aranjez astfel încât să par mai drăguţă, dar chiar şi aşa mă găseam urâtă. Nu-mi plăcea deloc să ies, să mă arăt. Aveam me­reu teama că nu voi fi la înălţimea pe care ceilalţi o aşteptau“, mărturisea ea recent. „Nimeni nu-şi poate imagina până la ce punct ajunsese presiu­nea faptului că eram atât de expusă. Era un cal­var. N-aş mai putea trăi aşa“, spune ea. Şi, poate că tocmai din teama de a nu-şi dezamăgi publicul, actriţa franceză n-a avut curajul să îmbătrâneas­că pe marele ecran şi s-a retras din showbiz în ’73, la vârsta de 38 de ani, lăsând în urma ei 48 de filme şi vreo 80 de melodii.

De-atunci, Brigitte s-a rupt definitiv de lumea care a făcut-o celebră şi a devenit o înfocată apă­rătoare a drepturilor animalelor. Fiind şi o su­pravieţuitoare a cancerului, a înţeles că-şi poate folosi notorietatea mondială pentru a transmite mesaje umanitare şi ecologiste, exprimându-şi public părerile, în termeni foarte critici, şi în do­meniul imigraţiei, al homosexualităţii ori în ceea ce priveşte curentul islamic instalat în Franţa. Şi, în ciuda faptului că aceste ieşiri publice i-au adus cinci condamnări în tribunalele franceze şi plata unor amenzi pentru incitare la ură rasială, care i-au diminuat considerabil averea, Bardot nu re­nunţă la a-şi exprima cu vehemenţă opiniile.

Mai greu de suportat e singurătatea. „Mă simt singură în patul meu şi noaptea nu reuşesc să închid ochii. Dar nici nu mai vreau să mai seduc pe nimeni“, spune ea, deşi e căsătorită şi-acum cu industriaşul Bernard d’Ormale. „Cumva, singură­tatea mi se potriveşte, fiind o fire mai contempla­tivă. Lumea de astăzi nu-mi place. Totul este dife­rit. De-asta şi vreau să trăiesc cât mai retrasă“.

Bardot e singură, însă, şi pentru că n-a ştiut prea bine să fie părinte şi să-şi apropie copilul. Ea a născut un băiat în timpul căsătoriei cu Jacques Charrier, pe Nicolas-Jacques (54), pe care l-a în­credinţat spre creştere bunicilor paterni şi cu care n-a avut niciodată o legătură prea strânsă. „Nu am ştiut să-l educ pe Nicolas şi nici nu puteam avea grijă de un copil, câtă vreme eu însămi aveam tot timpul nevoie de o mamă“, mărturiseşte ea.

Claudia Cardinale

E una dintre puţinele actriţe care au făcut carie­ră fără a-şi expune prea mult trupul şi fără să în­curce viaţa sentimentală cu profesia. În anii ’60, a apărut ca din neant pe firmamentul cinemato­grafului european, când italienii s-au ambiţionat să inventeze o replică a faimoasei Brigitte Bardot create de francezi. C.C., o „bambola“ incendiară, mai misterioasă decât rivala sa, B.B., cu o senzu­alitate la fel de debordantă şi explozivă. Asta în ciuda faptului că ea nu visase vreodată să devină actriţă, nici n-a bătut din uşă-n uşă pentru audiţii şi nici n-a urmat vreo şcoală de actorie. Era doar o tânără care şi-ar fi dorit să fie exploratoare ori, mult mai realizabil, învăţătoare. De altfel, până la vârsta de 18 ani, Claude Josephine Rose Cardina­le, cel mai mare copil din cei patru ai unei familii de sicilieni stabiliţi în nordul Tunisiei, se conside­ra o fată urâtă şi era cumplit de stânjenită din ca­uza sânilor prea mari. Aşa că prefera să facă mult sport şi evita să iasă cu vreun băiat.

Până într-o după-amiază când, la ieşirea din liceul Carnot, adolescenta a fost abordată de un necunoscut care i-a propus să apară într-un film documentar. Speriată, Claudia a fugit. „Eram o fire introvertită, foarte timidă şi nu prea vor­beam. Din această cauză am şi avut probleme cu vocea, în sensul că atunci când am început să joc în filme, a trebuit să fiu dublată“, povestea ea. Necunoscutul era regizorul René Vautier, care tocmai lucra la documentarul „Lanţuri de aur“ Uimit de reacţia fetei, el a apelat la directoarea şcolii. „Trebuie să discutaţi cu tatăl ei. Claudia nu vorbeşte“, a fost răspunsul primit. Familia şi-a dat, într-un final, acordul şi imaginea Claudiei a ajuns imprimată pe celuloid. Suficient, însă, pentru a fi remarcată de un alt cineast francez, Jacques Ba­ratier, care pregătea în Tunisia primul său lung-metraj, „Goha“ (1958), cu Omar Sharif în rolul principal. Dar nici după terminarea filmărilor, ea n-a fost convinsă că are stofă de actriţă, aşa că s-a întors la postul ei de învăţătoare stagiară.

Destinul, însă, avea alte planuri pentru ea. „Am devenit actriţă dintr-un accident“, povestea ea într-un interviu în „Vogue“. „Ambasada Itali­ei organiza un concurs pentru cea mai frumoa­să italiancă din Tunisia şi eu dădeam o mână de ajutor. La festivitate, priveam din culise la fetele de pe scenă şi cineva m-a împins lângă ele. Aşa am ajuns să câştig acel concurs. Premiul era o invitaţie la Festivalul de Film de la Veneţia, iar primul film pe care l-am văzut a fost «Nopţi albe» în regia lui Luchino Visconti“. La acelaşi festival, a fost remarcată de producătorul Franco Cristaldi, care a văzut în ea „versiunea italiană“ a „păpuşii franceze“ Brigitte Bardot. Numai că, pe când fil­ma pentru „Pinguinul“, Claudia şi-a dat seama că e însărcinată. Când a aflat, bărbatul care o sedu­sese, un francez mult mai în vârstă decât ea, i-a sugerat să facă avort. Disperată, ea l-a anunţat pe Cristaldi că va abandona rolul. Dar mentorul ei nici n-a vrut să audă de aşa ceva, amintindu-i că semnase un contract şi că nu mai era liberă să facă ce vrea. Disimulându-şi sarcina şi continu­ând să joace, Claudia a născut, în cele din urmă, în octombrie 1958 la Londra, în cel mai mare secret, un băiat pe nume Patrick. Şi, pentru a nu fi ară­tată cu degetul de breaslă, l-a prezentat tuturor drept... fratele ei mai mic.

Scăpată de ruşinea de-a fi avut un copil din flori, italianca şi-a construit pas cu pas cariera, trecând de la rolurile de „fată frumoasă şi fără creier“ la cele de actriţă adevărată. Aşa se face că, după „Fata cu valiza” (1960) a lui Valerio Zurlini, a apărut în „Rocco şi fraţii săi” (1960), „Cartouche“ (1962), „Ghepardul“ (1963). „Am fost târfă şi prin­ţesă, din Rusia până în Australia, din Africa până în America de Sud“, spunea actriţa, făcând o re­trospectivă a rolurilor sale datorate lui Visconti şi Fellini, pentru care era o adevărată muză. Dar, în paralel cu succesul ei, i se dusese vestea că ar fi o devoratoare de bărbaţi şi că s-ar iubi cu Jean- Paul Belmondo. Chimia a existat, ce-i drept, dar după o scurtă aventură, au decis să rămână doar amici. „Cea mai bună glumă pe care am făcut-o împreună a avut loc la sfârşitul filmărilor de la «Cartouche». Eram la un dineu oficial, în timpul căruia ni s-a servit cuşcuş şi ne-am pitit sub masă. Eu făceam biluţe din cuşcuş, iar el le arunca spre invitaţi şi nimeni nu ştia de unde veneau proiecti­lele!“, spunea ea amuzată. Câteva amintiri similare o leagă şi de Marlon Brando. „Când am ajuns în America, pentru un film, mi-a bătut la uşă, ştiind că e idolul meu şi şi-a încercat norocul. Apoi a con­statat: «Am înţeles, eşti Berbec ca şi mine şi nu ce­dezi». Dar după ce am închis uşa, mi-am spus: «Eşti o mare idioat㻓, a recunoscut ea în urmă cu cinci ani, când a fost prezentă în România, la TIFF.

La 50 de ani a vrut să se retragă din luminile rampei, gândindu-se că şi-a pierdut frumuseţea, dar a fost încurajată să continue şi, la 62 de ani, a avut parte de-un nou debut, în teatru. De admirat la Claudia Cardinale este că nu a apelat la chirur­gia estetică pentru a-şi păstra chipul intact, a pre­ferat să lase ridurile să îşi facă de cap. „Nu-mi pla­ce asta (chirurgia estetică, n.r.). Te uiţi în oglindă şi nu ştii cine eşti. În ziua de azi, toate femeile «refăcute» seamănă între ele. Bineînţeles, fo­losesc o cremă de faţă zilnic, iar dacă nu ies din casă, nu mă mai machiez“, a declarat ac­triţa de origine italiană. Acum, locuieşte sin­gură la Paris, deşi este căsătorită cu regizorul Pasquale Squitieri, care trăieşte la Roma şi cu care are o fiică, Claudia (24). Referitor la pri­mul ei născut, Cardinale se fereşte şi acum să dezvăluie prea multe: „Tot ce pot să spun este că am devenit mamă (la naşterea Claudiei) şi bunică la o lună diferenţă.“

foto: guliver/getty images/rex features/afp, photoland/corbis images