Sophia Loren, poveştile pe care nu le-a spus niciodată:„Încă pot să mă prefac cu 15 ani mai tânără!“

La 86 de ani, regina filmului italian devenită un icon al cinematografiei mondiale revine cu un rol impresionant, chiar în regia fiului ei. Despre colaborarea cu Edoardo Ponti, viaţa în pandemie şi lucrurile despre care nu a fost întrebată niciodată, legenda italiană povesteşte din casa ei din Elveţia.

A revenit în film după 10 ani. Nu ar mai fi avut nevoie să facă asta, dar cum se pu­tea ca Sophia Loren să lip­sească de pe Netflix cu un film nou?! Serviciile de streaming nu existau în vremurile în care ea fil­ma intens. Aşa că acum şi-a luat revanşa. Ce-i drept, nu neapărat acesta a fost argumentul care a convins-o să revină - cât mai ales faptul că Sophiei îi era foarte dor să filmeze, iar fiul ei, Edoardo Ponti, i-a propus o partitură extrem de interesantă în filmul regizat de el, La vita da­vanti a se. Bazată pe romanul lui Romain Gary, La vie devant soi, producţia ne-o aduce pe Lo­ren în rolul lui Madame Rosa, o fostă prosti­tuată, dar şi supravieţuitoare a Holocaustului, care îşi câştigă existenţa îngrijind copii orfani sau abandonaţi. Unul dintre ei este Momo, un băieţel de 12 ani din Senegal, maturizat înainte de vreme, care se poartă ca un adult în situaţii pe care nu le înţelege în întregime, căruia Ma­dame Rosa îi schimbă viaţa şi de care se apro­pie chiar dacă legătura lor începuse cu stângul - băiatul o jefuise în plină stradă. Rolul Sophiei este unul extrem de solicitant pentru vârsta ei - Edoardo nu şi-a menajat deloc mama de 86 de ani, iar Madame Rosa este un recital splen­did care ne-o prezintă pe Sophia trecând prin diverse stări, inclusiv episoade de pierdere a lucidităţii. La rândul lui, Momo este excelent interpretat de Ibrahima Gueye, la primul lui rol într-un film - altfel spus, o inedită asociere între o veterană a filmului şi un novice. În film auzim şi câteva replici în limba română, pentru că unul dintre copiii din casa lui Madame Rosa este lăsat în grija ei de o emigrantă din Româ­nia. Impresionanta poveste a mai fost adaptată cinematografic în 1978, cu Simone Signoret în rolul principal, iar acea peliculă a câştigat Os­carul pentru cel mai bun film străin.

În fapt, Sophia a mai filmat cu fiul său, Edoardo, în această pauză de zece ani - s-a întâmplat acum şase ani, dar acela era un scurtmetraj. „Multă vreme am avut aceste două cărţi pe noptiera mea, pe care voiam să le fac cu mama“, spune Edoardo Ponti pentru re­vista Variety. „Una era Human Voice, scurtme­trajul pe care l-am realizat în 2014, iar cealaltă, cartea lui Romain Gary, făcută acum“. Pelicula i-a stârnit multe amintiri răscolitoare Sophiei. „Când Edoardo a plasat una dintre scenele pi­vot pe acoperişul clădirii în care locuieşte Ma­dame Rosa, a fost pentru prima dată când am filmat pe un acoperiş după foarte multă vreme şi am fost năpădită de emoţii“, mărturiseşte Sophia, care şi-a amintit de scena sa memo­rabilă tot pe un acoperiş, alături de Marcello Mastroianni, în filmul lui Ettore Scola din 1977, Una giornata particolare, nominalizat la Osca­rul pentru cel mai bun film străin. Ea şi Mar­cello au făcut împreună 12 filme, printre care şi Căsătorie în stil italian, care i-a adus Sophiei o nominalizare la Oscar în 1966 - la patru ani după trofeul câştigat pentru prestaţia din La ciociara.

→

Imaginea 1/3: 2 sof1 jpg jpeg

Chimia dintre ea şi Marcello a fost unul dintre lucrurile care i-au definitivat ca­riera. De altfel, Sophia a fost de la bun început omul colaborărilor lungi şi solide. Asta şi pen­tru că şi-a dorit întotdeauna stabilitate, după o copilărie profund afectată de război, dar şi de abandonul părintelui ei. Tatăl său, Riccardo   Sciccolone, de descendenţă nobilă, a refuzat să se căsătorească cu mama ei, profesoara de pian Romilda Villani, pe care a lăsat-o fără sprijin fi­nanciar, deşi avea doi copii cu ea - pe Sophia şi încă o fiică, Maria, cu patru ani mai mică. În au­tobiografia sa, Sophia spune că şi-a văzut tatăl doar de trei ori: la vârsta de cinci ani, la 17 ani şi apoi în 1976, pe patul lui de moarte, explicând că a reuşit să-l ierte, dar nu a uitat niciodată crudul abandon. Cu atât mai mult povestea micuţului Momo, din noul ei film, i-a atins o coradă sensibilă - la fel ca şi condiţiile precare în care personajul ei, Madame Rosa, îngrijeşte copiii. Loren a crescut în Pozzuoli, aproape de Napoli, alături de sora, mama şi bunica sa, care deschisese un soi de băruleţ în sufrageria lor, unde vindeau lichior făcut în casă, Sophia servind la mese. În aceeaşi casă mai trăiau şi o mătuşă şi doi unchi. Până a plecat din Pozzu­oli, Sophia nu a dormit niciodată într-un pat al ei - niciodată cu mai puţin de trei membri ai familiei înghesuiţi alături de ea. Iar Romilda şi-a crescut fiicele sub presiunea ilegitimităţii şi a ruşinii de-a fi fost renegate şi abandonate - în Italia acelor vremuri, viaţa ei nu era doar scandaloasă, ci şi un grav păcat. Mama sa, care visase să devină actriţă, a fost cea care a sfătu­it-o să se înscrie la un concurs de frumuseţe şi apoi la Centro Sperimentale di Cinematografia, şcoala naţională de film italiană. „Tot ce-am vi­sat pentru mine i s-a întâmplat Sophiei. Tră­iesc prin imaginea ei“, avea să mărturisească mama sa.

Aşa a ajuns să-l cunoască Sophia, la doar 16 ani, pe producătorul Carlo Ponti, care avea pe-atunci 37 de ani, o lansase deja pe Gina Lollobrigida şi făcuse 20 de filme. Carlo a re­marcat-o în public la un concurs de frumuseţe pe care îl juriza şi a chemat-o să dea o probă pentru un film. De la acea întâlnire s-a înfiri­pat o legătură pe viaţă - în ciuda unui început scandalos, pentru că Ponti avea deja doi copii şi era căsătorit, dar separat de soţie de mai multă vreme. Sophia mărturiseşte că a văzut în el nu doar partenerul de cursă lungă, dar şi figura paternă de care fusese lipsită. Şi protec­torul într-o junglă a industriei filmului. Iar el a fost toate acestea la un loc. Pe viaţă. Pentru că, deşi trupul ei răvăşitor şi frumuseţea ei pă­trunzătoare au făcut ravagii încă de la primele ei apariţii în film, ea şi-a dorit mereu acea sta­bilitate pe care nu o văzuse la părinţii ei. Vi­sul ei din copilărie a fost mai puternic decât orice star hollywoodian dornic să o cucerească şi decât valurile de critici pe care le-a stârnit controversata ei relaţie cu Carlo. Aşa se expli­că refuzul ei istoric la cererea în căsătorie a sex simbolului Cary Grant, care s-a îndrăgos­tit de ea la filmările din 1957 pentru The Pride and the Passion. Un refuz care a ridicat o aură de mister şi intrigă în jurul exoticei Sophia. În schimb, ea a ales să fugă cu Ponti în Mexic şi să se căsătorească în prezenţa a doi avocaţi, deşi el nu era încă legal divorţat de soţia lui, Giuliana. Cinci ani mai târziu au fost nevoiţi să anuleze mariajul pentru ca el să nu fie acuzat de bigamie, căsătorindu-se legal abia în 1966. „Până atunci fusesem bărbat şi femeie, tată şi fiică, producător şi actriţă, dar nu soţ şi soţie“, spune ea.

„Tot ce mi-am dorit a fost să am o fami­lie legitimă“, spune actriţa care l-a născut în 1968 pe fiul Carlo, iar apoi, în 1973, pe Edoardo. „Dorinţa mea cea mai arzătoare a fost să am ce aveau şi ceilalţi oameni, iar asta a fost din cauza experienţei cu tatăl meu“, explică Sophia - pentru care marele paradox al vieţii sale a fost că a cucerit mai uşor lucrurile extraordi­nare, precum succesul şi faima, decât lucrurile normale. Dar odată ce le-a avut, nu le-a mai părăsit. Pentru că, în ciuda atâtor admiratori, a rămas, finalmente, femeia unui singur bărbat.

La câţiva ani după căsătorie, Sophia şi Car­lo s-au mutat la Geneva, izolându-se acolo de aprigile critici din presa italiană la adresa relaţiei lor scandaloase. Acolo el şi-a adus mul­te dintre obiectele de valoare care-i decorau vila cu 50 de camere de lângă Roma. Lucrurile dragi lui sunt şi acum acolo, în casa din Geneva unde Sophia a rămas după moartea lui în 2007. Iar acesta este un alt paradox care face parte din imaginea sa: legenda Italiei trăieşte de 50 de ani în Elveţia, unde s-a izolat şi pe perioada pandemiei. Şi nu i-a fost deloc uşor să stea atât de mult timp departe de fiii ei, compozitorul Carlo Jr. şi regizorul Edoardo, care trăiesc în America alături de cei patru nepoţi ai ei. So­phia spune că vorbesc în fiecare zi, dar dorul şi distanţa îşi spun cuvântul. Iar acum, aşa cum se vede şi în interviul alăturat, se bucură cu atât mai mult că a avut ocazia să filmeze „La vita davanti a se” cu Edoardo chiar înainte ca pandemia să o oprească să mai călătorească.

A fost un vis împlinit şi pentru Edoardo, care a filmat prima dată alături de mama sa pe când avea 11 ani, interpretând atunci un băieţel orb în pelicula din 1984, „Auro­ra”. „S-a purtat destul de dur atunci cu mine, deşi era mic”, îşi aminteşte Sophia despre acea experienţă, semnalizând că de atunci avea valenţe de regizor. „Îmi vorbea ca un adult, îmi dădea instrucţiuni, voia să mă înveţe cum să joc!“, adaugă ea râzând. Iar ea l-a ascultat. Era aceeaşi Sophia care avea întreaga lume la pi­cioare. Aceeaşi Sophia care a stârnit fascinaţie de la primii paşi în film. La propriu: mersul ei languros este poate cel mai faimos din cine­matografie. „Să o vezi mergând este ca şi cum ai vedea întreaga Italie trecându-ţi prin faţa ochilor - vezi Turnul Pisei, Palatul Pitti şi gon­dolele Veneţiei“, spunea Roberto Benigni. În 2011, când Academia Americană de Film a or­ganizat o gală în onoarea ei, Al Pacino, War­ren Beatty, John Travolta, James Caan, Andy Garcia, cu toţii s-au aşezat la coadă aseme­nea unor băieţei emoţionaţi, pentru a-şi face o poză cu sărbătorita. Richard Burton, pe care îl bătuse de două ori la Scrabble în engleză, spunea că are o frumuseţe aproape satanică şi o inteligenţă uluitoare. Mick Jagger şi Keith Richards au scris un cântec pentru ea, „Pass the wine, Sophia Loren“. Iar celor care i-au cri­ticat defectele, jurnalistul Pete Hamill le-a dat replica: „Nasul ei e prea mare, bărbia prea mică, picioarele mai mari decât ale oricărei dive de la Greta Garbo încoace. Dar aşezaţi-o în faţa camerei de filmat, iar Sophia devine magnifi­că.

Cum a fost să lucraţi cu fiul dumneavoastră la noua peliculă?

Sophia O bucurie! Edoardo te binedispune. Apasă un buton şi te face să râzi atunci când e cazul. Altfel, la 47 de ani, Edoardo este un regizor foarte serios. Ca actor, este important să te ghideze un regizor riguros, iar pe platouri, relaţia noastră se transformă şi devine strict strict profesională. Aproape că uit că este fiul meu şi tatăl a doi dintre nepoţii mei. Atunci când lucrăm, fac ce-mi spune. Dar pentru că suntem atât de apropiaţi, aproape că-i citesc gândurile. Ştiu ce vrea înainte să-mi spună...

Ce v-a făcut să acceptaţi rolul?

Când fiul meu mi l-a propus, a fost un vis devenit realitate. Fiul meu se îndrăgostise de roman şi m-a făcut să-l citesc. Iar pe măsură ce citeam, îmi dădeam seama că vreau acest rol. Am făcut peste 100 de filme, iar atunci când joc, sunt eu însămi de fapt - mă imaginez pe mine cu viaţa personajului. Mi-a fost dor să fac film în aceşti ani. Şi mi-a plăcut mult s-o joc pe Madame Rosa. Este dură, dar şi fragilă, este o supravieţuitoare. În felul cum se raportează la copii, îmi aminteşte de mama mea.

Pentru că vorbim despre latura maternă - cum v-aţi adaptat la pandemia care v-a ţinut departe de copii şi nepoţi?

Nu e bine deloc. E dureros că nu-mi mai văd copiii şi nepoţii. Eram obişnuiţi să petrecem timp împreună - eu mergeam la Los Angeles, ei veneau aici, la mine, la Geneva. Acum vorbim doar la telefon sau pe Skype, dar nu e de ajuns. Mă întristează şi că nu pot să o vizitez pe sora mea, Maria, deşi ea locuieşte la Roma, deci nu foarte departe. Dar virusul ne-a ţinut despărţite. Slavă Domnului că avem tehnologia modernă ca să comunicăm, nu ştiu cum aş fi trăit fără să-mi spună ea “bună dimineaţa”.

Ce vă amintiţi din perioada când v-aţi mutat la Roma cu mama şi v-aţi început cariera în film?

Am început de la zero. Trecusem prin suferinţele războiului şi lipsurile de atunci şi de după război. Privind în urmă, nici nu ştiu cum am supravieţuit. Dar asta e lumea şi trebuie să-i faci faţă, nu ai de ales. Mama era săracă, eram muritori de foame când am venit la Roma. Şi fără oameni care cred în tine nu ajungi nicăieri. La Roma l-am cunoscut pe Carlo Ponti, viitorul meu soţ, iar el a fost cel care m-a prezentat lui Vittorio de Sica, cel care m-a distribuit în primul film. Îi port amintirea şi acum în suflet. Eram în biroul lui Dino de Laurentis, iar el se pregătea atunci să facă L’Oro di Napoli, în 1957. Eram puţin speriată, nu am îndrăznit să fac nicio glumă. Dar am înţeles că mă plăcuse din felul cum mi-a vorbit: „Mă pregătesc să plec la Napoli să fac filmul, aşa că vino mâine să facem o probă pentru el“. Am început să plâng atunci. Aşa a început totul.

Aţi devenit apoi un sex simbol. Cum v-aţi păstrat echilibrul cu o asemenea transformare fenomenală a vieţii? De la lipsurile războiului aţi ajuns pe culmile faimei, fiind adorată pentru frumuseţea dumneavoastră.

Pentru mine, frumuseţea a fost o binecuvântare care mi-a oferit oportunităţi. Poate deveni deranjant doar dacă oamenii nu văd dincolo de asta. Frumuseţea e un dar, dar depinde de tine să demonstrezi că nu doar asta contează. Dacă nu aş fi avut talent actoricesc, nu aş fi realizat atâtea lucruri. Iar când am început să joc, nu m-am gândit deloc că sunt frumoasă, ci că vreau să învăţ cât mai multe despre actorie şi să devin tot mai bună cu fiecare film pe care-l făceam.

Aţi trăit o viaţă extraordinară. Aveţi vreun regret?

De ce?! Lucrurile au decurs minunat. Chiar dacă la început viaţa a fost grea şi familia mea depindea de mine, am înţeles că viaţa mi-a aşezat aceste obstacole în faţă tocmai pentru a reuşi. Când ne-am mutat la Roma de la micul Pozzuoli, a fost ca şi când intrasem într-o junglă. Aveam doar 15 ani şi începeam o nouă viaţă. Dar privind în urmă la sacrificiile făcute de mama şi de mine, pot spune împăcată că lucrurile au decurs minunat.

Care a fost cea mai bună decizie pe care aţi luat-o în viaţă?

Să devin mamă.

Cum aţi făcut faţă criticilor din presa italiană faţă de viaţa dumneavoastră privată?

Am simţit ca un blestem faptul că s-a scris aşa despre tot ce se întâmpla în viaţa mea. Dar cel mai bine a fost să încerc să-mi iau gândul de la asta şi să-mi canalizez energia spre lucrurile bune din viaţă.

Este vreo întrebare care aţi fi vrut să vă fie adresată, dar nu s-a întâmplat până acum?

Nimeni nu m-a întrebat până acum de ce am absentat în 1962 de la ceremonia Oscarurilor la care am luat premiul pentru cea mai bună actriţă, pe care l-a primit în numele meu altcineva. Dar nici nu voi spune vreodată.

Vă este mai greu să călătoriţi pe măsură ce înaintaţi în vârstă?

Ce-i drept, nu prea-mi place să zbor cu avionul. Şi nici nu-mi prea place să îmbătrânesc, dar încă mă pot preface cu 15 ani mai tânără. (râde) Îmi place să-mi trăiesc viaţa şi să arăt mai tânără. De ce nu? E un păcat? Nu. Aşa că şi acum am grijă la ce mănânc, am şi publicat două cărţi cu reţete delicioase şi sănătoase. Îmi place să fac mişcare şi să duc o viaţă în armonie şi pace. Dar pentru asta trebuie să fii în pace cu tine însăţi.

Aţi fost căsătorită 41 de ani cu Carlo Ponti. Care a fost secretul acestui lung mariaj?

Niciun secret. A fost dragoste la prima vedere. Ne-am iubit cu adevărat.

Ce credeţi că ar spune azi mama dvs. despre viaţa pe care aţi avut-o? Şi ce ar spune Carlo?

Mama ar spune că am meritat tot ce am primit şi că e mândră de mine. Carlo al meu doar ar zâmbi cu blândeţe.