Starurile anilor ’20. Astăzi: Jo­sephine Baker

Oamenii vremurilor Marelui Gatsby sunt legendele zilelor de azi. Învăluiţi în mister, incitanţi, intriganţi, eroi negativi, dive dificile sau cuceritori exotici, cu toţii alcătuiau un mix al pasiunilor trăite între primejdie şi lux, asemenea romanului lui F. Scott Fitzgerald.

Oamenii vremurilor Marelui Gatsby sunt legendele zilelor de azi. Învăluiţi în mister, incitanţi, intriganţi, eroi negativi, dive dificile sau cuceritori exotici, cu toţii alcătuiau un mix al pasiunilor trăite între primejdie şi lux, asemenea romanului lui F. Scott Fitzgerald.

Jo­sephine Baker. Venus de bronz, Perla neagră, Zeiţa Cre­olă sau „cea mai senzaţională femeie pe care a văzut-o cineva vreodată“, după cum a descris-o Ernest Hemin­gway. Ea a dus pe culmi nesperate vi­sul mamei sale, o spălătoreasă care-şi dorise dintotdeauna să fie dansatoare. Heming­way nu era singurul ei fan înfocat celebru. Pablo Picasso era o altă celebritate fascinată de senza­ţia de ciocolată a cabaretului. Iar pentru Scott Fitzgerald, autorul romanului „Marele Gatsby“, Josephine a fost muza prin excelenţă. Cucerit de tot ce însemna moda flapper, era jazz şi ritmurile de Charleston, Fitzgerald şi-a impregnat multe dintre scrierile sale cu parfumul spiritului lui Jo­sephine.

Minţile bărbaţilor au luat-o razna când exo­tica artistă a apărut în „Danse Sauvage“, la Théâtre des Champs-Elysées, din Paris, purtând doar un ansamblu de pene prins în talie. Asta se întâmpla în 1925. Atâta erotism ritmat nu mai pri­mise pe tavă nici măcar Parisul! Iar anul următor, Josephine crea o imagine nemuritoare în specta­colul „La Folie du Jour“, în care s-a prezentat cu o „fustiţă“ din 16 banane. Capitala Franţei o adora, copleşind-o cu peste 1.000 de cereri în căsătorie, iar Baker devenea astfel cel mai bine plătită dan­satoare din Europa. Cum de era posibil un ase­menea val de admiraţie, în acele vremuri, pentru o negresă? Vorbim de Europa! Revenită în 1936 în America şi însetată de succes în ţara natală, Jo­sephine s-a izbit de zidul rasist al americanilor, fiind forţată să se întoarcă în Franţa.

Dă click pe următoarea şi citeşte mai departe!

Nu avea să renunţe, însă, atât de uşor, după 1950 implicându-se activ în lupta contra rasis­mului. Asta în primul rând prin schimbările din viaţa personală: căsătorită cu dirijorul francez Jo Bouillon, Josephine a adoptat nu mai puţin de 12 copii cu diverse nuanţe ale pielii, creând ceea ce numise „tribul curcubeului“, pe proprietatea ei din Castelnaud-Fayrac, în sud-vestul Franţei, pentru a demonstra că oameni de rase diferite pot trăi împreună în armonie. Dincolo de imagi­nea personală ca un stindard al anti-rasismului, artista a mers mai departe, participând activ la demonstraţiile din America ale lui Martin Lu­ther King. Avea să câştige bătălia şi să fie primită cu braţele deschise de patria natală abia în 1973, când, la 67 de ani, Baker a dat o lecţie de condiţie fizică în senzaţionalul show susţinut la Carnegie Hall. Iar când, în aprilie 1975, Josephine a cântat şi a dansat la Bobino Theatre din Paris, într-un spectacol excepţional menit să marcheze o ju­mătate de secol de la debutul ei parizian, sala a fost luată cu asalt de celebrităţi precum Sophia Loren şi Prinţesa Grace de Monaco. Câteva zile mai târziu, Baker murea în somn în urma unei hemoragii cerebrale. A murit, însă, fericită după acest succes prin care lumea a celebrat-o ca pe o regină a furtunoşilor ani ’20.

foto: guliver/getty images, media pro distribution