Totul despre viaţa lui Saddam Hussein. Vâna, juca cărţi şi biliard şi era amator de whiskey, pălării cowboy şi adora seria "Naşul"

8 august, 2019

Patriarh al unui clan numeros, corupt şi de temut, fostul dictator al Irakului avea viziunea unei dinastii, ce avea să-i succeadă la putere. Un vis de aur care a însemnat coşmarul unei naţiuni, dar şi a întregii lumi arabe.

Brutal, paranoic, ucigaş cu sânge rece, nociv tuturor şi chiar lui însuşi. Un dictator plămădit din ignoranţă şi nevoi, care a ajuns să facă legea cu arma şi să-şi clădească gloria pe suferinţa celorlalţi.

Saddam Hussein Abd al-Majid ad-Tikriti s-a născut într-o sărăcie lucie, într-un sat de lângă Tikrit, la nord de Bagdad. Tatăl său fusese ucis înainte ca el să vadă lumina zilei, pe 28 aprilie 1937, iar mama lui încercase fără succes să-l avorteze. Respins încă din prima zi de viaţă şi înrăit de mic de un tată vitreg care-l abrutiza constant şi-l trimitea la furat de pui şi capre, Saddam a crescut după cutumele sunnite, potrivit cărora până şi felul în care îţi legi turbanul avea propriul limbaj. Iar codul tribal îl învăţa că avea voie să mintă, să fure, să violeze ori să ucidă în afara clanului, câtă vreme era fidel intereselor celor de-un sânge cu el.

Sătul de bătăile tatălui vitreg, Saddam a fugit la vârsta de 9 ani la un unchi din Bagdad. Acesta, naţionalist convins şi cu o fiică, Sajida, pe care i-a hărăzit-o drept nevastă, l-a alfabetizat şi i-a inoculat ideea că poate schimba soarta Irakului. O idee ce a început să prindă contur când avea 20 de ani, odată cu aderarea lui la partidul de opoziţie Baath (Renaşterea).

Activist fervent, a devenit încă de pe-atunci de temut, punând la cale lovituri de stat, pentru care a făcut închisoare. În 1968 l-a ajutat pe vărul său, Ahmad Hasan al-Bakr, să ajungă preşedinte, el preluând funcţia de şef al poliţiei secrete – dar conducând de facto ţara. De altfel, în 1979, l-a obligat pe Ahmad să demisioneze, preluând preşedinţia. Formal, dorea îmbunătăţirea standardului de viaţă şi reducerea dependenţei economice de veniturile din petrol. Dar, în fapt, a generat cel mai întunecat capitol din istoria Irakului, cu războiul de opt ani cu Iranul, epurarea kurzilor şi şiiţilor şi Războiul din Golf.

Multe detalii din viaţa privată a dictatorului de la Bagdad le-am aflat de la Parisoula Lampsos (66), femeia care a fost timp de 30 de ani amanta lui. Această armeancă creştină cu sânge grecesc, cu păr blond şi spirit liber, fiică a unei familii din Bagdad şi educată la cele mai bune şcoli din Beirut, vorbitoare de cinci limbi străine, era considerată „Prinţesa Bagdadului“ în acel Irak înfloritor, din perioada creşterii economice bazate pe exploatarea petrolului. Din păcate, de la vârsta de 16 ani, când Hussein a pus ochii pe ea în 1967, şi până când a fost nevoită să fugă din Irak în 2002 pentru a-şi salva viaţa, a fost totalmente „proprietatea lui“ – aşa cum îi plăcea lui să-i amintească adesea. Anume a unui bărbat care i-a furat nu doar virginitatea – averea cea mai de preţ a unei femei din lumea arabă – dar şi tinereţea, familia, proprietăţile şi, cel mai cumplit, libertatea.

Astăzi, Parisoula, care trăieşte în Suedia sub numele de Maria, povesteşte în biografia Viaţa mea cu Saddam că l-a cunoscut la o cină prin intermediul unui vecin tot armean, proprietarul unui atelier de croitorie de lux pentru bărbaţi – care s-a dovedit a fi unul dintre furnizorii de „virgine“ ai dictatorului. „Atât el, cât şi fiii lui, făceau în aşa fel încât să aibă întotdeauna fetele tinere şi frumoase la dispoziţia lor, ademenite cu bunăvoinţă, recompense materiale ori sub ameninţarea torturii.“

Parisoula a fost momită fără să ştie cu cine are de-a face, apoi ameninţată subtil cu discreditatea – care ar fi costat-o onoarea familiei şi viitorul ei şi-al celor şapte fraţi ai ei. Culmea, deşi a continuat să aibă o relaţie clandestină cu el – Saddam fiind căsătorit din 1958 cu Sajida şi tată a doi băieţi, Uday (n. 1964) şi Qusay (n. 1966), şi trei fete, Rana, Raghad şi Hala – acesta i-a permis totuşi să se căsătorească în 1970 cu un armean bogat şi să aibă două fete cu el, Elizabeth şi Alexandra. Totul pentru a o forţa apoi să divorţeze şi pentru a-i confisca averea, drept răzbunare şi ca semn al puterii lui totale. „Eu sunt Saddam. Te văd oriunde ai fi şi orice ai face. Să ţii bine minte asta!“, o ameninţa mereu. Iar Pari sau Shaqra (blondina), cum o alinta el, ştia că „dacă voiam să trăiesc, trebuia să învăţ să tac“. Chiar dacă ea însăşi îi născuse un alt fiu, Konstantinos. Şi mai ales după ce fiica ei mai mare fusese violată de... Uday.

Căsătoriile de formă pe care Saddam le aranja pentru a-şi controla amantele erau la ordinea zilei. Iar faţă de prima soţie, Sajida, nu avea niciun sentiment şi adesea o trimitea să locuiască la părinţii ei perioade lungi de timp, de până la un an. Iar ea, ca o musulmană adevărată, se supunea fără cârtire. Îi era de-ajuns că-şi putea lua haine şi bijuterii de la Paris şi Geneva, că patrona Federaţia Irakiană a Femeilor şi că era nevasta preşedintelui. Ştia că Pari era amanta favorită şi, la un moment dat, se vopsise blondă, pentru a-i semăna. Dar cel mai mult o ura pe Samira, cea pe care Saddam o făcuse a doua lui soţie, tot din interes, în 1986.

Lui Saddam i se spunea „Donul din Tikrit“, fiind comparat Don Vito Corleone, personajul său preferat din Naşul. Doar preţuia familia şi puterea ca nimeni altul, făcuse avere din alcool, ţigări, maşini de lux şi arme şi-şi ridicase un imperiu de temut. Acestui om care adora să-şi vadă pretutindeni portretul îi plăceau costumele croite după ultima modă, dar şi pălăriile de cowboy (iubea westernurile), fuma trabucuri cubaneze, era băutor de whiskey şi făcuse din Clubul Mansur cuibul său favorit.

Vâna, juca cărţi şi biliard. Jinduia după tot ce venea din Vest şi iubea luxul. Şi, după ce jefuise toate averile marilor magnaţi din Irak, îşi trecuse în proprietate terenuri vaste şi palate fabuloase cu grădini luxuriante, pe care le redecora excesiv cu ajutorul unor designeri aduşi din Japonia ori Maroc şi în care-şi ducea, pe rând, amantele. Pe lângă asta, organiza pe iahturile de pe Tigru sau vile exclusiviste aşa-numitele „nopţi roşii“, adevărate orgii cu virgine racolate, la care luau parte toţi bărbaţii clanului – aceiaşi pe care Saddam se bizuia, numindu-i în poziţii înalte în guvern şi diverse agenţii. Asta însă nu l-a împiedicat şi să-şi execute cumnaţii ori ginerii, dacă i-a suspectat de trădare. Şi la fel de sângeroşi au fost şi fiii săi, obişnuiţi să violeze, să tortureze şi să ucidă cu ochii închişi. În timp, însă, Uday a devenit de necontrolat, iar Qusay a preluat din putere într-o manieră nazistă.

Interesant este că, în ciuda abuzurilor şi a terorii instalate cu ajutorul serviciului secret Jihaz al-mukhabarat, Saddam Hussein n-a fost hulit câtă vreme companiile străine investeau în Irak şi cât le-a fost util americanilor – el chiar glumea spunând că le inspira frică, pentru că ştia prea multe şi pentru că îi ameninţa cu producerea de arme biologice şi nucleare.

Din 1980 însă, odată cu cultul personalităţii, puterea i-a luat minţile, acutizându-i pofta de sânge, dar sporindu-i şi fricile – neîncrederea în anturaj şi teama de-a nu fi înlăturat, printr-un atentat ori otrăvire. Aşa că era mereu însoţit de bodyguarzi şi avea un degustător care îi verifica mâncarea. Agenţii lui mişunau cel mai adesea noaptea, atacurile surveneau în timp ce cei vizaţi dormeau, avionul său decola în secret, avea chiar şi sosii! Nimeni nu ştia când şi unde urma să-şi facă apariţia. Subteranul Bagdadului era brăzdat de un adevărat sistem de tuneluri prin care se putea mişca rapid şi nevăzut.

Şi, cu cât înainta în vârstă, cu atât era mai preocupat de numeroasele lui ascunzători secrete. Ironia face ca, atunci când SUA a decis eliminarea lui, să fie găsit tocmai într-o vizuină, lângă Tikrit. În 2003 a fost capturat şi umilit public, judecat şi condamnat la moarte prin spânzurare în noiembrie 2006, dar nu mai înainte ca imaginea sa de om complet învins făcând înconjurul lumii. Era sfârşitul unei ere negre în Irak, care a generat însă una la fel de întunecată, cea a terorismului internaţional.