Un titan la 73 de ani! Adevarata faţă a lui Robert De Niro

Peste 100 de filme, două Oscaruri şi cinci nominalizări la trofeu. Plus şase copii şi un CV amoros surprinzător de înţesat şi încâlcit. Titanul de 73 de ani a ştiut mereu să ducă, în norul lui de discreţie, o viaţă fascinantă. Astăzi, de ziua lui, îl sărbătorim cu un material despre viaţa lui impresionantă!

Robert De Niro

„Cel mai mult urăsc aroganţa“

Anul acesta a debutat cu un film în care nu m-aşteptam să-l văd vreodată pe De Niro: în Bunicul dezlănţuit, le­genda marelui ecran îşi iniţiază nepotul, pe Zac Efron, în petreceri sălbatice, trecând prin scene de un umor grosolan pe... multe alocuri. Iar asta-mi aminteşte de o vorbă citită despre el: „De Niro a trecut de la întrebarea «Cum a reuşit să facă asta?» la «De ce a făcut asta?»“. Nu e singurul. Sunt atâţia actori extraordinari care fac şi filme proaste. Iar asta nu le ştirbeşte cu nimic talentul. De altfel, criticii spun de multă vreme că De Niro n-a făcut doar alegeri bune în carieră, Righteous Kill ori Showtime fiind exemple de pe lista pre­staţiilor lui „nepreferate“. Poate lumea s-ar fi aşteptat mai puţin de la el să facă Bunicul dezlănţuit. Fiindcă până la urmă vorbim de actorul care se bate de decenii bune cu Al Pacino pentru coroana de cel mai bun actor al tuturor timpurilor. Sau, din contră, poate unii s-ar fi aşteptat tocmai de la el să vină cu ceva şi mai exploziv după seria Meet the Fockers. Dar, până la urmă, umorul e o chestiune de gust, iar părerile sunt împărţite. Şi De Niro a demonstrat ceea ce şi-a pro­pus: că încă poate să fie motorul către un box office de succes. Cu un buget de 11 milioane de dolari, Bunicul dezlănţuit a încasat până acum peste 93 de milioane de dolari. Iar asta nu-i rău la 72 de ani! În plus, el poate risca oricât vrea. Statuia lui rămâne neclintită. Dar treaba cu comedia e pentru el o chestie psihologică, ce durează din anii ’70, când regizorul Mike Nichols l-a concediat cu nervii la pământ din distribuţia filmului Bogart Slept Here, spunându-i că habar n-are ce-i comedia. Producţia a fost ulterior numită The Goodbye Girl, iar el a fost înlocuit cu Richard Dreyfuss, care a luat şi Oscarul pentru rol. De-atunci Bob a demonstrat că poate face şi comedie.

Bunicul dezlănţuit (2015) Criticii au atacat dur acest film, numindu-l cel mai prost al lui De Niro. Dar la capitolul box office nu stă rău.

Şi mai e ceva: cei care-şi închipuie că actorul s-a transpus într-un rol cu care n-are chiar nimic în comun sunt foarte departe de adevăr. Cartea lui Shawn Levy, Robert De Niro: A Life, lansată în toamna lui 2014, vorbeşte tocmai despre latura sălbatică a marelui actor, cu petreceri nebune, droguri şi prostituate. O carte cu dezvă­luiri surprinzătoare despre cel care a ales să fie regele discreţiei, nu doar fiindcă e atât de retras şi taciturn, încât chiar mulţi dintre cei care au lucrat cu el spun că nu l-au cunoscut cu adevărat. Ci pentru că Bob crede cu tărie că viaţa personală a unui actor trebuie tăinuită cu atenţie, pentru a nu se interfera în mentalul public cu vreunul dintre rolurile sale. Este şi unul dintre motivele pentru care a vorbit rar cu presa de-a lungul timpului. Stă ca pe ace atunci când e inter­vievat. În 1989, când a acceptat, la presiunea studiourilor de film cu care lucra, să fie chestionat de Lawrence Grobel pentru Playboy, De Niro i-a oprit de 11 ori reportofonul, s-a uitat la ceas de şapte ori şi a spus de vreo cinci ori că trebuie să plece. „Nu sunt foarte bun la a exprima ceea ce simt“, s-a apărat el.

Cât adevăr? Cartea din 2014 despre viaţa actorului vorbeşte despre un trecut neaşteptat de zbuciumat.

Dincolo de marele ecran, în public, cel mai mult îi place să treacă neobservat. Atât de bine, încât atunci când Burt Young, cu care juca într-o piesă de succes pe Broadway, a ieşit cu el de la teatru, s-a trezit asaltat de fanii care-l întrebau unde e Bob De Niro şi de ce nu vine să le dea autografe. Omul stătea liniştit, cu o bască pe cap, chiar în mij­locul mulţimii care-i striga numele fără să-l vadă.

Pe el, cel care luase două Oscaruri – pentru rolul capului mafiot din Naşul şi pentru cel al boxerului Jake LaMotta din Raging Bull – şi care făcuse atâta vâlvă cu filme ca răscolitorul Taxi Driver, Vânătorul de cerbi ori genialul Brazil. Şi să nu credeţi că atunci a ridicat mâna ca să strige „Prezent!“ în mulţime. Nici în 2012, când fotografa Brigitte Lacombe l-a rugat să realizeze un material în atelierul tatălui lui, De Niro Sr., un pictor expresionist cu succes modest în anii ’40-’50, actorul n-a fost prea cooperant. Noroc că pe jurnalistă o recomandase Meryl Streep, La­combe fiind ca fotografa ei de casă. Aşa că a trimis-o singură la ateli­er. După doi ani, Bob a spus ce avea de spus despre subiect realizând un documentar. „Mereu mi-am dorit să fac asta pentru familie şi cei foarte apropiaţi“, spune acto­rul care din 1993, după moartea tatălui, a păstrat intact atelierul. În film, reuşeşte imposibilul: îşi mărturiseşte vina şi regretul enorm de a nu-l fi convins pe Se­nior să se trateze de cancerul la prostată care i-a adus sfârşitul – aceeaşi boală de care actorul s-a operat cu succes în 2003. Nu e singurul lui mare regret.

Cei doi De Niro. Tatăl şi fiul au avut o relaţie cu suişuri şi coborâşuri.

 „Am atâtea regrete, că nici nu ştiu de unde să încep“

ANALIZE THIS (1999)

Fraza de mai sus a scăpat-o în chestionarul lui Proust, că­ruia i s-a supus pentru

. Dar să nu crezi că a dezvoltat răspunsul... Născut chiar în Greenwich Villa­ge, Manhattan, pe 17 august 1943 (parcă deloc întâmplător în ziua în care Forţele Aliate cucereau Sicilia, tărâmul lui Don Vito Corleone, personajul din

lui Coppola, care l-a consacrat), De Niro a cres­cut într-o casă a tăcerii. Mama, Virginia Admiral, pictoriţă şi ea, era foarte retrasă. Tatăl vorbea în jumătăţi de fraze. Iar tăcerile lungi cât zilele se aşterneau între ei, astfel că Bob a purtat toată această lume taciturnă în el întreaga viaţă. Pictau de plăcere, fără să se gândească la ziua de mâine. Iar când vindea o lucrare, Seniorul accepta doar dacă-i plăcea cumpărătorul. De altfel, în 1989, când De Niro a vrut să-i dăruiască un tablou lui Francis Ford Coppola cu ocazia împlinirii a 50 de ani, a trebuit să ducă o adevărată muncă de lămurire cu el pentru a-şi înstrăina opera. Seniorul era jumătate italian, jumătate irlandez, iar mama avea origini germane, olandeze şi irlandeze. Stră­bunicii lui, Giovanni De Niro şi Angelina Mercurio, emigraseră din Ferrazzano (provincia italiană Campobasso) – e un lucru pe care el însuşi l-a descoperit într-o vară a tinereţilor, când a făcut autostopul din Irlanda în Italia, obsedat să-şi găsească rădăcinile. Aşa a dat de urma clanului De Niro la jumătatea distanţei dintre Napoli şi Roma.

Pe când Bob avea doar trei ani, părinţii lui au divorţat, tatăl lui mărturisind că este homosexual. Mama l-a luat în grija ei, renun­ţând la pictură pentru un job în secretariat, care o ajuta să-şi între­ţină mai bine copilul. Dar relaţiile ei pasagere post-divorţ l-au înde­părtat pe Bob de ea. Iar Seniorul, deşi se mutase în apropiere, avea o nouă viaţă în care fiul nu se putea amesteca. Deşi după-amiezele petrecute împreună la film i-au născut dragostea pentru actorie. Singuratic şi extrem de interiorizat, De Niro nu vorbeşte nici azi despre acei ani, care n-au fost prea fericiţi. Iar apropiaţii spun că atunci când e întrebat de copilărie i se umplu ochii de lacrimi.

Cel mai bine şi-a dat seama că vrea să se facă actor atunci când l-a interpretat pe Leul cel Laş în Vrăjitorul din Oz, într-o piesă pusă în scenă la şcoală. Fragil şi alb ca laptele, fusese poreclit Bobby Milk de gaşca Kenmare din cartierul Little Italy – ulterior lumea crezând că a fost un băiat de cartier, mai ales că rolurile de gangster i-au venit atât de bine. Dar n-a fost chiar aşa. Se-nţelegea bine cu băieţii, însă Bobby Milk se retrăgea adesea singur pe treptele vreunei clădiri cu un roman pe genunchi. Şcoala nu-i mai plăcea, în schimb, aşa că la 16 ani, cu lecţia Leului laş învăţată, şi-a luat inima-n dinţi şi a abandonat liceul pen­tru a studia actoria la Stella Adler Conservatory şi Actors Studio, intrând în lumea în care aveau să-l remarce nume ca Elia Kazan, Brian De Palma şi Martin Scorsese, tânăra generaţie de regizori geniali. Felul cum se prezenta la audiţii era un adevărat spectacol, complet opus imaginii retrase a lui Bobby Milk. Avea 25 de poze cu el în diverse ipostaze. După trei ani de studiu asiduu al metodei lui Stansilavsky, a auzit că De Palma căuta actori pentru un proiect. „Îţi trebuie timp ca să-l cunoşti, fiindcă petrece ore-ntregi în tăcere. Dar Bobby e un cameleon dat naibii“, a spus la un moment dat De Palma, care a continuat să lucreze cu el şi la alte filme, pentru primele trei actorul fiind plătit cu doar 50 de dolari pentru fiecare rol.

„Marlon Brando a fost un rebel şi un spirit liber. James Dean a reprezentat revolta împotriva generaţiei părinţilor. Dar De Niro – el e mai multe lucruri deodată. E şi omul străzii, dar şi un tip foarte sensibil. În el sălăşluiesc mai multe persoane care trăiesc prin mun­că. N-am cunoscut vreun actor care să muncească mai mult ca el în pregătirea unui rol. E singurul care m-a sunat vreodată vineri propunându-mi să muncim tot weekendul!“, a spus despre el Elia Kazan, care l-a regizat în

(1976). „Nu ştiu dacă are idee cât de bun e“, a punctat însuşi Marlon Brando după ce a văzut cum l-a jucat în 1974 pe Vito Corleone – versiunea tânără a perso­najului jucat de el în producţia

din 1972.

1985-1990 Robert De Niro şi Martin Scorsese.

Parteneriatul care avea, însă, să-i marcheze cariera, fiind cea mai creativă prietenie din istoria Hollywoodului, a fost cu Martin Scorsese, care i-a oferit la început rolul din Mean Streets (1973). „Eu şi Bobby ne-am simţit legaţi emoţional ca nişte siamezi“, mărturiseşte Scorsese, care a descoperit că a copilărit în aceeaşi zonă cu actorul. Şi care a înţeles perfect firea acestuia. „Da, e un tip foarte complex şi misterios. Nu vorbeşte niciodată despre viaţa personală. Eu n-am ştiut, de pildă, ani buni că tatăl lui a fost pictor!“, spune Scorsese. „În Marty, Bobby a găsit singurul om cu care poate dezbate 15 minute despre cum un personaj face un nod. Deşi eu i-am văzut vorbind şi zece ore“, exclamă Julia Cameron, cea de-a doua soţie a regizo­rului.

'Cape Fear', 1991.

După

, au mai făcut împreună patru filme:

(1976), pentru care Bob a fost nominalizat la Oscar,

(1980), cu care a câştigat trofeul, îngrăşându-se 30 de kilograme pentru rol,

(1982) şi

(1991) – plus voci­le pentru animaţia

(2004). Dintre toate, povestea şoferu­lui de taxi psihopat Travis Bickle, care ajunge să plănuiască asasina­rea unui candidat prezidenţial, rămâne un punct nevralgic pentru amândoi. Asta după ce FBI-ul a descoperit că John Hinckley, cel care a încercat în martie 1981 să-l asasineze pe preşedintele Ronald Reagan, urmărise de 15 ori filmul

, identificându-se cu Bickle. Pelicula a fost chiar proiectată la proces, apărarea încercând să sugereze ideea că un film poate îndemna la crimă. Atât Scorsese, cât şi De Niro au fost zguduiţi, evitând de-atunci să mai comenteze despre film. „Nu regret că l-am făcut. N-a fost un act iresponsabil. Din contră. Nu filmele ucid oameni. Oamenii ucid oameni“, a punc­tat regizorul într-una dintre puţinele declaraţii despre subiect. Iar dacă vrei să glumeşti cu De Niro, spunându-i celebra lui replică din film,, „Ya talkin’ to me?!“, s-ar putea să-l scoţi din pepeni.

John Belushi

La fel şi dacă-l întrebi despre bunul prieten John Belushi. Moar­tea comicului în urma unui cocktail de cocaină şi heroină într-o noapte din martie 1982 rămâne o rană deschisă pentru Bob. Fusese cu el în camera lui de la Chateau Marmont din Los Angeles în acea noapte, dar plecase fiindcă i se păruse că femeia cu care se distra era prea ieftină. Plecase şi-l lăsase. În ghearele morţii. Asta e o vină des­pre care De Niro nu vorbeşte, dar pe care nu şi-o poate ierta. În cartea De Niro: A Life, Shawn Levy susţine că actorul bătuse la uşa camerei lui Belushi pe la 3 noaptea, după o beţie în oraş cu Robin Williams. S-a uitat în jur, a tras o linie de cocaină şi a plecat după puţin timp. Vestea morţii lui Belushi a atras după sine bârfe că şi De Niro se dro­ghează. „E revoltător. Aş fi ştiut. Eu lucram cu el atunci la un film“, spune regizorul Ulu Grosbard. Totuşi, în 1982, Judy Belushi, văduva comediantului, i-a spus jurnalistului Bob Woodward că atunci când l-a întrebat pe De Niro dacă ia şi el cocaină, i-a răspuns: „Câteodată da, câteodată nu“. Oare să fi aruncat această umbră de îndoială pen­tru a se răzbuna fiindcă Robert îi fusese complice lui Belushi în pri­vinţa amantelor? Oricare ar fi adevărul, De Niro era prea obsedat de a fi în control atunci când interpreta un rol. El era mult mai calculat. Iar moartea prietenului l-a speriat atât de tare încât a renunţat şi la acel „câteodată“, dacă el a existat. N-ar fi lăsat drogurile să-i conducă viaţa. Aşa cum n-ar fi lăsat nici femeile să-l îmblânzească.

 „Familia e cel mai de preţ bun al meu“

Robert De Niro şi Diahann Abbott

Deşi s-a căsătorit în 1976 cu Diahnne Abbott, starul n-a considerat niciodată căsnicia ca fiind sinonimă cu mo­nogamia. Dar a iubit copiii – Diahnne i-a dăruit primul fiu, pe Raphael, care acum lucrează în imobiliare, actorul adoptând-o şi pe Drena, fiica lui Diahnne dintr-o relaţie anterioară. Până la di­vorţul din 1988, De Niro a avut, însă, numeroase aventuri – printre care una cu Bette Midler, care n-am fi zis că era genul lui. Fiindcă preferatele lui erau şi au rămas negresele. Pe cântăreaţa de abanos Helena Springs a urmărit-o într-o zi cu maşina prin L.A. ca s-o con­vingă să ia prânzul cu el. Aşa a început o relaţie cu întreruperi care a durat ceva ani, dar care s-a sfârşit dezastruos. Fiindcă spuneam că starul iubeşte copiii – dar nu pe cei care i se pun abuziv în cârcă, din relaţii în care n-a pus suflet, cu femei în care nu are încredere. Or Springs era doar o distracţie, o evadare. În 1981, când era însurat cu Diahnne, iar Helena l-a anunţat că e însărcinată, i-a picat ceru-n cap. Autorul Shawn Levy pretinde că actorul ar fi încercat s-o forţe­ze să avorteze. Helena a refuzat, iar când mica Nina a venit pe lume, i-a dat 50.000 de dolari, dar nu a vrut să facă testul de paternita­te. Zece ani mai târziu, Springs l-a dat în judecată, solicitând pensie alimentară – dar ce să vezi?! În urma testului, a reieşit că Nina nu fusese concepută cu actorul! Ştia el ce ştia...

Robert De Niro şi Bette Midler

Printre iubitele lui s-a numărat şi o anume Gillian de Terville, un fel de „fata de la pagina 5“ în Anglia. Iar într-o seară când a avut chef de o mică nebunie, le-a sunat pe fetele de la Bananarama şi le-a invitat să petreacă împreună. Era anul 1984, când formaţia lansase piesa de succes Robert De Niro’s Waiting („Robert De Niro aşteaptă“). Fetele au fost atât de emoţionate la gândul că-l vor cunoaşte pe ma­rele actor, încât s-au oprit înainte într-un bar ca să se-mbete pentru a-şi face curaj... În anii ’90, starul şi-a diversificat „meniul“. Cu Naomi Campbell a avut o idilă fierbinte de vreo doi ani, cei doi încercând să fugă de presă prin Paris, deghizându-se. Închipuiţi-vă o Naomi cu mustaţă, furişându-se la o întâlnire perversă cu Don Vito Corleone! Whitney Houston şi modelul Veronica Webb s-au numărat şi ele printre cuceririle lui – dar şi Dominique Simone, un star porno de culoare, cu silicoane notabile. Din când în când, pentru echilibru, mai strecura şi-o Donna Alba-n aşternuturi. Cu Uma Thurman a avut câteva date-uri interesante. În tot acest timp, după divorţ, tu­turor le-a supravieţuit un model de culoare din New York, pe nume Toukie Smith. Cei doi au avut o relaţie foarte puternică – şi deşi nu s-au căsătorit, în 1995 au decis să devină părinţii unor gemeni năs­cuţi de o mamă surogat. De Niro avea 52 de ani pe-atunci. Surprin­zător, însă, la un an de la naşterea micuţilor, s-a îndrăgostit de Grace Hightower, fostă stewardesă, pe-atunci model – cea din urmă iubire a lui, cu care s-a şi însurat în 1997.

Robert De Niro şi Toukie Smith

Să nu credeţi, însă, că la 54 de ani s-a resemnat, cuminţindu-se într-un mariaj paşnic. Nici vorbă! În 1998, autorităţile pariziene l-au chemat la audieri în procesul interlopului Jean-Pierre Bourgeois, care avea o reţea de prostituţie de lux, actorul numărându-se prin­tre clienţi. Era suspectat că ar fi întreţinut raporturi sexuale cu trei femei din aceeaşi filieră, una dintre ele, Charmaine Sinclair, dând mândră declaraţii într-un tabloid britanic despre cele mai pasiona­le partide de sex din viaţa ei – cele cu De Niro! Actorul n-a negat legătura, dar s-a apărat spunând că n-a plătit niciodată pentru sex. Cea mai mare problemă a fost, însă, că scandalul a izbucnit chiar când soţia lui era însărcinată cu fiul Elliot. Profund afectată, Grace a depus actele de divorţ. Un divorţ care n-a fost, însă, niciodată, finali­zat, în 2004 cei doi reînnoindu-şi jurămintele. Mai mult, în 2011, De Niro a apelat din nou la metoda mamei surogat – aşa cum făcuse şi cu Toukie – pentru a avea un al doilea copil cu Grace: o fiică pe nume Helen. Starul a devenit astfel tată pentru a şasea oară, la 68 de ani! Azi e şi un bunic cu patru nepoţi: unul al fiicei Drena şi trei ai primu­lui fiu, Raphael. „Familia e cel mai de preţ bun al meu“, spune el, cât se poate de simplu şi sincer.

Grace Hightower şi Robert De Niro

„Eu şi De Niro Senior n-am fost genul de tată şi fiu care să jucăm baseball împreună, dar am avut o conexiune. N-a fost un tată rău. Ori absent. A fost absent doar în anumite privinţe. Dar mă adora. Aşa cum îmi ador şi eu copiii“, a punctat în 2014 pentru CNN Robert, care în anii ’80, atunci când finanţele i-au permis, le-a cumpărat ma­mei şi tatălui două lofturi luxoase în Manhattan. În ciuda perioade­lor de distanţare şi răcire, a neînţelegerilor, a lucrurilor nespuse ori spuse prea târziu, Bobby şi-a iubit părinţii. I-a iubit aşa cum erau ei, fără a-i judeca. Ceea ce speră azi şi el de la copiii lui, care-i cunosc tarele. Îi ştiu trecutul ca o mare învolburată. Şi au fost obişnuiţi ca filmele să le fure tatăl de acasă. Căci cu acelaşi dinamism şi ener­gie cu care a iubit, s-a implicat şi în carieră. După The Untouchables (1987), în care a făcut un incredibil Al Capone, au urmat pelicule ca Goodfellas (1990) sau Awakenings (1990) şi Cape Fear (1991) – fiecare aducându-i câte o nominalizare la Oscar –, A Bronx Tale (1993), Casi­no (1995), alături de Sharon Stone, Jackie Brown (1997), Ronin (1998), Analyze This (1999), Men of Honor (2000) ori extraordinarul Silver Linings Playbook (2012), pentru care a fost din nou nominalizat de Academia Americană de Film. Iar lista poate continua.

Omul a făcut peste o sută de filme. Ba chiar şi un festival de film – Tribeca Film Festival, pe care l-a fondat împreună cu Jane Rosen­thal şi Craig Hatkoff în 2002, ca reacţie la atacurile din septembrie 2001 asupra turnurilor gemene din iubitul lui oraş New York. „E singurul loc din lume unde mi-aş dori să trăiesc“, spune el. Şi tot aici a deschis un restaurant, în 1994 – Nobu, împreună cu Chef Nobu Matsuhisa şi restauratorul Drew Nieporet. Localul a fost un succes de la început, mai ales în rândul vedetelor. Azi, Nobu înseamnă o reţea de 32 de restaurante în 28 de oraşe din întreaga lume. I-a reuşit şi asta. Deşi nu are o avere atât de mare pentru ceea ce înseamnă De Niro: doar circa 200 de milioane de dolari! Asta şi pentru că într-o vreme în care Sly Stallone primea 12 milioane de dolari pe film, el lua doar 5 milioane, dar făcea artă. Aşa a fost mereu. I-au plăcut pro­vocările, dar n-a pus preţ pe lucrurile strălucitoare. Mai are localul Tribeca Grill şi un loft în Manhattan, un apartament la Roma, o casă în Bel Air, o casă pe plajă în Montauk (Long Island). Şi încă patru fil­me-n pregătire până în 2017 – printre care unul în care îl va juca pe escrocul financiar Bernie Madoff. „Dacă ai muri şi te-ai reîncarna ca om sau obiect, sub ce formă s-ar întâmpla?“, l-a întrebat Vanity Fair. „N-am de gând să mor. Iar când s-o întâmpla, nu vreau să mă mai întorc. Decât pentru un rol care chiar merită. Bine plătit!“

 foto: guliver/getty images/rex features/splash news, photoland/corbis images/album, www.cinemagia.ro

Citeşte şi Secretele lui Robert De Niro