39 de ani de la tentativa de asasinat asupra lui Ronald Reagan. Cum i-a supravieţuit şi ce traseu a avut la Casa Albă
La doar 69 de zile după ce a fost instalat în funcţie, fostul preşedinte american a fost victima unui atac ce putea schimba soarta Statelor Unite.
Pe 30 martie 1981, America era martora unui atentat pus la cale de John Hinckley Jr. împotriva proaspătului preşedinte ales Ronald Reagan, în ziua în care acesta a susţinut un discurs la Washington. Atentatorul, care ulterior s-a dovedit a fi un apropiat al vicepreşedintelui George Bush, l-a aşteptat pe preşedinte să iasă din Hotelul Hilton şi l-a împuşcat în piept.
Reagan s-a ales cu un plămân perforat şi cu o puternică hemoragie internă, plus o altă rană la braţul drept. Pe lângă el, Hinkley Jr. a mai făcut alte 3 victime: un poliţist, garda de corp a preşedintelui (care a încasat frontal un glonţ, în timp ce făcea scut în faţa preşedintelui) şi secretarul de presă de pe lângă Casa Albă James Brad (care a rămas paralizat permanent).
La cei 25 de ani ai săi, Hinckley Jr. era labil psihic. El dezvoltase o obsesie erotică pentru actriţa Jodie Foster şi se credea personajul jucat de Robert De Niro în filmul Taxi Driver. Iar dacă gestul său ar fi reuşit, George H.W. Bush ar fi devenit preşedinte cu opt ani mai devreme.
Pe Ronald Reagan istoria îl consemnează drept preşedintele care a reuşit să pună capăt Războiului Rece, convingându-l pe Mihail Gorbaciov să renunţe la cursa înarmării şi să permit dezintegrarea U.R.S.S. Foştii lui colaboratori sunt, însă, de altă părere. Aşa cum a recunoscut el însuşi odată: „Nu cred că aş fi putut face munca asta dacă nu aş fi fost actor“. De altfel, chiar şi în campania prezindenţială, când l-a avut oponent pe Jimmy Carter, întrebat fiind dacă are emoţii, a răspuns: „Nu, deloc. Am fost pe aceeaşi scenă cu John Wayne!“. Iar în momentele critice, devenise celebră replica lui: „Ce ar face Duke?“. De-aici şi marea chestiune care i s-a imputat celui de-al 40-lea preşedinte al Statelor Unite, botezat şi „marele comunicator“: faptul că, după o carieră la Hollywood, a jucat doar un alt rol la Casa Albă.
Pe scena vieţii, Ronald Wilson Reagan şi-a făcut intrarea pe 6 februarie 1911, în Tampico, Illinois. El şi fratele său, Neil, erau copiii unor emigranţi irlandezi săraci, care se tot mutau dintr-un oraş într-altul, tătăl, Jack Reagan, fiind negustor ambulant de încălţăminte. Şi, pentru că Ronnie, aşa cum îl alinta familia, a fost un bebeluş grăsuţ, tatăl l-a botezat „olandezul“ – poreclă după care avea să fie cunoscut până la terminarea studiilor. Din păcate, Jack avea şi patima alcoolului, iar Ronnie şi-amintea că odată, după ce acesta a leşinat pe peluză, a trebuit să-l târască până în casă.
Pentru a nu avea soarta tatălui lor, Nelle şi-a încurajat fiii să se ţină de şcoală. Şi chiar dacă Ronnie n-a strălucit la vreo materie anume, îi plăcea în schimb să meargă la cursurile de teatru, desen şi jurnalism. De la 16 ani a simţit că poate să-şi ajute şi familia, angajându-se ca salvamar ori spălând vasele într-un local. Şi încă de pe-atunci devenise o vedetă locală, după ce a scăpat de la înec 77 de persoane! Odată ajuns la colegiul Eureka, s-a luptat să obţină o bursă jucând fotbal american pentru a merge la facultate. Iar, după ce-a absolvit studiile de sociologie şi economie, experienţa sportivă i-a fost de mare ajutor, căci a prins un post de crainic sportiv la o staţie radio din Iowa.
Întâmplarea face ca, în timp ce se afla în cantonament cu o echipă de baseball, un prieten să-i aranjeze să dea o probă de actorie. Era anul 1937 când Ronald Reagan semna contractul cu Warner Bros., debutând în filmul Love is on the Air, cu un salariu de 200 $/săptămână. Poate că jocul lui actoricesc era prea comun sau neconvingător (şi îl irita nespus pe Errol Flynn!), de vreme ce a apărut mai mult în comedii de categorie B – dintre care ne amintim de Bedtime for Bonzo, unde avea ca partener… un cimpanzeu.
Dar cu fizicul său, înalt de 1,85 m, cu care o cucerise pe actriţa Jane Wyman (tânăra lui soţie şi cea care avea să-i dăruiască doi copii, Maureen şi Michael), i-a făcut pe cei de la Universitatea California să-l voteze, în 1940, „Aproape cea mai perfectă siluetă masculină“. Plus propunerea de-a poza aproape nud pentru studenţii la Arte!
Asemenea distracţii au dispărut odată cu războiul, când şi-a găsit un loc călduţ într-o unitate militară producătoare de filme propagandistice. Pe lângă beneficiul de-a călări gratis, şi-a însuşit şi tehnica de bun orator. Abilitate pe care a perfecţionat-o din postura de lider de sindicat al actorilor (1947-1952), când a sprijinit şi investigaţiile anticomuniste, contribuind la lista neagră a Hollywoodului.
Aşa l-a cunoscut şi actriţa Nancy Davis, care i-a devenit soţie pe 4 martie 1952 şi care i-a născut alţi doi copii: pe Ron şi Patti.
Dar poate cea mai neaşteptată colaborare a fost cea cu General Electric, pentru care a fost realizator de programe publicitare. Şi, cumva, pe modelul servit în contemporaneitate de Arnold Schwarzenegger, tranziţia sa către politică, în care a fost promovat ca purtător de cuvânt al republicanilor, apoi ca guvernator al statului California, a fost incredibil de firească.
Ca interpret, era destul de plat şi rigid, dar ca prezenţă era şarmant şi avea mereu glumele la el. Iar politica n-avea să-l schimbe. În ’76, era cât pe-aici să-i sufle nominalizarea lui Gerald Ford la prezidenţiale. Iar în ’80, îl înfrunta el însuşi pe Jimmy Carter în campanie. „Sunt şi avantaje în a fi ales preşedinte. A doua zi, notele mele din liceu au fost clasate ca strict secrete“, glumea el cu ziariştii.
O poantă bună ar fi fost şi incidenţa numărului 69 în destinul său, dacă n-ar fi fost dramatică. Anume vârsta la care a ajuns şef de stat, dar şi numărul de zile care au trecut între alegeri şi momentul în care a fost împuşcat de John Hinckley Jr. (30 martie 1981). Cât a fost spitalizat, preşedintele a trecut zâmbind peste atentat, distrând personalul medical cu poantele sale, în timp ce Prima Doamnă căuta explicaţii în numerologie şi hărţi astrale – o superstiţie care avea să le ghideze restul vieţii.
Refăcut în mod spectaculos, el a revenit pe fotoliul său din Biroul Oval, dar Nancy era lângă el, la fiecare pas, cu o notă orientativă din partea astrologului Joan Quigley. Până şi decolările şi aterizările cu Air Force One erau calculate în funcţie de astre, iar şeful de personal primise instrucţiuni să redacteze programul pe culori: roşu pentru zilele cu potenţial negativ, verde pentru cele cu potenţial pozitiv.
Şi ai fi zis că pentru un preşedinte căruia i-a fost dat să trateze criza înarmării nucleare, căderea blocului comunist, vânzarea ilegală de arme către Iran, finanţarea rebelilor din Nicaragua, şocul exploziei navetei spaţiale Challenger în 1986, căderea Bursei din 1987, dar şi propria luptă cu Alzheimerul şi cancerul de colon şi prostată, rămâneau prea puţine momente de distracţie.
În realitate, Reagan îşi ieşea extrem de uşor din rol şi, în apartamentul său de la etajul Casei Albe, proaspăt refăcut cu bani grei de Nancy, îşi satisfăcea în continuare pasiunea de cinefil. Nu exista zi fără să se uite la televizor sau să nu vizioneze o nouă peliculă în sala de proiecţie. Iar hobby-ul era atât de mare, încât atunci când a fost întrebat, într-una dintre dimineţi, de ce nu a studiat un dosar important, Reagan a ridicat din umeri spunând: „Păi, aseară a fost Sunetul muzicii!“.
Nu ştim dacă Alzheimerul sau, pur şi simplu, plictiseala îl făceau să moţăie la întâlniri – fapt pentru care era ridiculizat ca fiind senil. Dar avea şi acest nenoroc de-a cădea în penibil, precum la dineul organizat în cinstea lui François Mitterand, când a călcat pe rochia Primei Doamne a Franţei, neînţelegând de ce aceasta refuza să se aşeze la locul ei de la masă. Însă, cu toate şovăielile sale, cel care a lăsat în istorie replici sonore precum „Domnule Gorbaciov, dărâmaţi acest zid!“ şi „Marile schimbări în America se petrec la masa de seară“ a avut parte de-o popularitate nesperată, chiar şi după retragerea sa. Şi deşi s-a stins în uitare, la 93 de ani, la reşedinţa sa din Bel Air, lumea n-are cum să-l uite. Semn că, până la urmă, şi-a jucat rolul cu brio.
