Dramele lui Puiu Călinescu: şi-a pierdut mama când avea cinci ani, apoi şi fiica, a fost bătut şi umilit: “Dacă nu-ţi chiorăie stomacul şi n-ai pantofii rupţi, e tot ceea ce îţi trebuie ca să fii fericit”
Se spune că oamenii aparent veseli poartă după ei tristeţi nebănuite. Acesta este şi cazul lui Puiu Călinescu, actorul care a purtat masca veseliei doar pe scenă, pentru că în spatele ei pare că s-a întâlnit doar cu nefericirea.
Rămas fără mamă încă de la vârsta de cinci ani, Puiu Călinescu ajunge în grija unor mătuşi. E umilit, suportă bătăile cu stoicism, nu are jucării, doar tristeţi. Se luptă cu lipsurile financiare, lipeşte afişe pentru câţiva bănuţi, dar reuşeşte să le bucure viaţa celorlalţi. Aşa se împrieteneşte cu comedia, nu are studii de specialitate, dar reuşeşte să surprindă.
"Am fost orfan de mamă de la 5 ani şi am fost crescut de surorile ei. Prima mea muncă de artist a fost să lipesc afişe de spectacole în Bucureşti, la cinema. Pe vremea aceea erau filme mute şi în pauză, când se schimbau rolele cu peliculă, eu ieşeam în sală, în faţa ecranului, ca să fac lumea să râdă. Eu nu am şcoli şi diplome, ce am învăţat am învăţat din acele filme, de pe stradă şi din viaţă. Secretul este munca, munca neîntreruptă, cu idei noi, cu veşnice căutări! Păi eu sunt bolnav dacă nu am repetiţii, sau spectacole, sau turnee, trebuie să fac mereu câte ceva. Iar dacă nu am ce, caut până găsesc. Uite, am reparat televizorul şi de atunci nu mai am imagine la el. Am reparat radioul şi nu mai are sunet. Am reparat fierul de călcat şi am ars lumina în tot cartierul. Nu pot să stau într-un loc ţepenel, am în mine un demon De aia şi sunt ca şi scândura, că nu are timp grăsimea să se adune. Şi atunci scriu, că textele din comediile în care joc, eu le fac şi alţii le cenzurează”, povestea artistul în emisiunea “Planeta Cinema”, a Eugeniei Vodă.
Iubirea vine pe nesimţite în viaţa lui. “A fost o dragoste nebună. Mama, fată de pension, cu fiţe, avea o prietenă şi mergeau împreună la film. Taică-miu juca în pauză la cinematograf. Se uita la Stan şi Bran, la Charlie Chaplin şi apoi intra şi juca... Ei au fost profesorii lui! ”, spunea Carmen Călinescu, fiica actorului, pentru Jurnalul Naţional. Părinţii alesei lui nu îl văd cu ochi buni, sperau la altceva pentru fiica lui, dar războiul îi trezeşte la realitate. Rămaşi fără nimic primesc ajutor de unde nu se aşteptau.
”Tata se ridicase şi devenise actor, putea ajuta familia financiar. Nu te puteai supăra pe el. Era un om care te făcea să lupţi, să nu fii deprimat, să nu clachezi niciodată. Spunea că, dacă nu-ţi chiorăie stomacul şi n-ai pantofii rupţi, e tot ceea ce îţi trebuie ca să fii fericit. Nu a ţinut la bani. Voia ca toată lumea din jurul lui să fie mulţumită”
Perioada lui de glorie începe prin anii '70, cu Sonatul lunii, la Boema. Biletele încep să se vândă ca pâinea caldă. Le oferă totul celorlalţi, deşi el nu primise nimic.
Pentru prima oară e fericit, i se nasc două fiice. Anii îşi urmează cursul, dar nefericirea pândeşte, viaţa îi mai dă o lovitură, poate cea mai grea.
„În 1995, sora mea, Silvia, a murit la 50 de ani. Între mine şi ea era o diferenţă de 11 ani. A avut o moarte fulgerătoare. Era văduvă şi rămăsese singură. Băiatul ei, Bogdan, era plecat la mare. În 1995 nu prea erau telefoane mobile să ţinem legătura. Eu, cu mama şi cu tata, eram în vacanţă, la Predeal. Când ne-am întors în Bucureşti, am sunat-o pe Silvia, dar nu răspundea. Am mers şi am spart uşa. Ea era moartă în hol. Făcuse comoţie cebrală”, spune Carmen Călinescu.
Suferinţa e greu de dus. Puiu Călinescu continuă să joace, dar i se face rău pe scenă. Începe să nu mai vadă.
“Se pare că suferise un infarct. Urca pe scenă susţinut, sprijinit, doar ca să joace. Era din ce în ce mai rău. Şi, pe data de 1 mai 1997, ne-am strâns toţi, pentru că aşa a vrut tata, şi am plecat la Sinaia. Se simţea foarte rău, se sprijinea mereu de mine. Îmi spunea < ia-mi hârtia asta din mână >, iar el nu avea nimic în mână! Am fost să-i facem o ecografie, doctorul s-a uitat spre mine, vrând să-mi spună ceva. Eu eram terminată. I-am zis că tata este amator de bere şi l-am întrebat dacă pot să-i dau. Iar el mi-a răspus că pot să-i dau orice! Eu tot nu realizam gravitatea. A doua zi l-au dus de urgenţă la Spitalul Floreasca. Era o mână de om, dar îl dureau toate! Nu mai era tata!’’.
Actorul dă semne că îşi revine. După câteva zile e mutat de la terapie în salon. Le spune glume asistentelor, iar când îşi vede fiica îi cade o lacrimă, nu spera ca acest lucru să se întâmple. Îşi doreşte să trăiască, se vede din nou pe scenă, dar pare că destinul are alte planuri. “Carmen, să ştii că am visat că mor”, îI spune el ne neaşteptate.
Fiica, care e profesoară, e nevoită se se reîntoarcă la şcoală. Revine la spital la tatăl său ceva mai târziu, dar soarta o loveşte crunt. În patul mrelui actor se află altcineva. "În acel moment am simţit că mă prăbuşesc, cu punga în care aveam supa şi compotul pe care şi le dorise”. În doi ani îşi pierduse şi sora, dar şi tatăl. După cinci ani a plecat şi cea care i-a dat viaţă, aleasa lui Puiu Călinescu.
