Interviu

EXCLUSIV Andreea Raicu a supravieţuit unei depresii crunte. Acum e fericită: "Îmi place cine sunt"

EXCLUSIV Andreea Raicu a supravieţuit unei depresii crunte. Acum e fericită: "Îmi place cine sunt" camera-retro icon Vezi galeria 4 poze

Una dintre cele mai atrăgătoare femei din România pune, mai nou, accentul pe frumuseţea interioară şi evoluţia personală. Care au fost posibile numai după ce a supravieţuit unei depresii crunte.

Ani de-a rândul, ne-a zâmbit frumos de pe coperta tuturor revistelor glossy de la noi şi la braţul unora dintre cei mai râvniţi burlaci români. O invidiam cu toţii pentru succesul ei profesional şi personal, însă totul s-a dovedit a fi doar o aparenţă. Fosta vedetă TV traversa, de fapt, cea mai dificilă perioadă din viaţa ei, despre care a vorbit abia ani mai târziu, după ce începuse deja vindecarea. Despre viaţa de după depresie şi desconsiderare mi-a vorbit la 42 de ani. La fel de asumat şi deschis ca despre împlinirea simţită în prezent şi proiectele pe care le are în derulare.

OK!:Cu ce gânduri şi planuri începi 2020?

Andreea: Îmi doresc mai multă linişte, să fiu sănătoasă şi să prioritizez un pic mai mult odihna. Mi-am dat seama că nu pot fi creativă dacă mă suprasolicit şi ajung mereu pe zero cu energia. De când mi-am relansat business-ul, muncesc foarte mult şi uneori aproape că nici nu-mi dau seama cât de periculos de aproape sunt de burnout. Fiind la început de drum singură, sunt multe lucruri de făcut. Am o echipă minunată, dar eu sunt cea care iniţiez şi coordonez proiectele noi.

Însă învăţ să mă dozez şi sper ca, în 2020, să mă apropii mai mult de acel echilibru la care tânjesc. Ai încheiat anul foarte ocupată – ai lansat o nouă colecţie vestimentară pentru Sărbători şi programul de mentorat Woman 4 Women. Cum de te-ai întors la creat rochii când te concentrai pe ceva mult mai profund, ca dezvoltarea personală? Un proiect nu-l exclude pe celălalt. (râde) Sunt foarte mândră de programul de mentoring pentru că mi-a dat şansa de a mă apropia mai mult de publicul meu şi de a mă deschide complet. Plus că munca de documentare m-a ajutat şi pe mine să învăţ lucruri noi sau să îmi reamintesc multe uitate. Cât despre rochii, ele îmi aduc un alt soi de împlinire. Am primit aproape în fiecare zi, timp de mai mult de un an, întrebări despre când voi relansa colecţia de rochii şi pur şi simplu nu am mai putut să le ignor sau să le trec cu vederea. Tot ceea ce creez, toate produsele mele pornesc de la publicul meu, de la nevoile lor, de la cerinţele lor. Cred că e o regulă sfântă pentru orice antreprenor.

Cât timp dedici site-ului andreearaicu.ro şi ce înseamnă lumea online pentru tine?

Sunt foarte mândră de această platformă, mai ales de când am relansat-o. Îi dedic la fel de mult timp ca şi shop-ului, pentru că una o completează pe cealaltă şi formează un ecosistem complet. Am o echipă frumoasă, cu care pot să fac lucruri minunate. Suntem abia la început, mai avem multe surprize în tolbă. (râde) Petrec mult timp la birou, mai mult decât îşi imaginează oamenii şi chiar mai mult decât mi-am imaginat şi eu când am început, dar am înţeles că doar aşa te poţi dezvolta şi crea lucruri frumoase. Atâta vreme cât înţelegi şi accepti că sunt etape şi etape în viaţă, atunci eşti liniştit.

Anumite proiecte de-ale tale pornesc de la traume personale. Cât de greu ţi-a fost să-ţi recunoşti public greşelile, să vorbeşti despre momentele cele mai dificile din viaţă?

Am fost întrebată acest lucru şi când am avut primul discurs TED, drumul spre împlinire. Greu nu mi-a fost când am păşit pe scenă şi am vorbit despre demonii mei, depresia mea, ci când le-am conştientizat şi admis, când mi le-am însuşit şi am decis să fac ceva în privinţa asta. Să vorbesc despre toate aceste lucruri nu mi-e greu, dimpotrivă. Mai ales că ştiu cât de puţin se vorbeşte despre depresie şi cât de mulţi oameni suferă în tăcere. Dacă vocea mea ajută chiar şi un singur om, eu sunt fericită.

Apropo de asta, în cel mai greu an din viaţa ta ai întâmpinat probleme de sănătate, te aflai într-o relaţie toxică şi plângeai mult. Cum de-a fost posibil să ajungi în acea situaţie când noi toţi te ştiam o femeie fericită, mereu cu zâmbetul pe buze?

Păi, am ajuns în acea situaţie din acelaşi motiv deja ştiut: obsesia mea pentru perfecţiune nu-mi permitea să arăt nimic în exterior nimic din ceea ce ştiam eu că „nu se cade să arăt“. Să sufăr în tăcere mi se părea cel mai normal lucru din lume - aproape obligatoriu. Problemele mele erau ale mele şi trebuia să mi le rezolv în singurătate şi intimitate.

În ultima vreme, vorbeşti tot mai deschis despre traumele din copilărie, când mama îţi pretindea perfecţiune, iar tatăl te umilea când greşeai. Ai reuşit să abordezi vreodată aceste subiecte delicate cu ei?

Mama este o persoană extrem de deschisă la minte şi la spirit şi am reuşit să comunic în mod constructiv cu ea pe tema asta. Cu tata nu le-am discutat niciodată, pentru că a plecat dintre noi când eu aveam doar 23 de ani.

Ai vreo strângere de inimă legată de alte persoane care se pot simţi vizate în urma dezvăluirilor tale din ultima vreme? Mă refer, de pildă, la cel cu care spuneai că ai avut o relaţie toxică timp de 7 ani…

Nu, pentru că niciodată nu am intrat în detalii. Am vorbit despre mine şi despre ce am simţit eu, prin ce am trecut eu.

Cum ai reuşit, până la urmă, să-ţi revii din depresia în care te adâncisei, ce-ai schimbat la tine, la viaţa ta?

Am apelat la specialişti, am căutat workshop-uri care să mă ajute să înţeleg ce se întâmplă cu mine, am citit foarte mult, dar cel mai importat lucru a fost să realizez că sunt în stare să încerc orice pentru a câştiga lupta cu depresia. Mă aflam în acel moment în care simţeam că nu mai am ce să pierd – de aceea am avut curajul să mă arunc în gol, pentru că asta am simţit că am făcut cu plecarea mea singură în India, un loc despre care nu ştiam prea multe lucruri.

Ce s-a întâmplat, mai exact, în India, de unde se pare că te-ai întors alt om?

Mi-am dat voie să-mi cunosc demonii, să-i privesc în ochi. M-am eliberat de tot ceea ce căram în suflet şi mi-am permis să mă deschid pentru prima oară în viaţa mea. E una dintre cele mai importante experienţe, cea care m-a schimbat cel mai mult şi m-a repus pe picioare.

Există acum o modă a spiritualităţii nou descoperite, a stilului de viaţă sănătos. Când ţi-ai propus să susţii cursuri de mindfulness, te-ai temut că vei fi percepută ca un impostor, ca încă o vedetă care tratează superficial dezvoltarea personală?

Nu, pentru că nu am încercat niciodată să mă plasez în postura de specialist, tot ceea ce am făcut a fost să vorbesc din experienţa mea, din trăirile mele, din experienţele mele. Pentru că de multe ori asta ajută mai mult decât teoria. Să vezi că cineva a mai trecut prin asta. Să vezi cum a rezolvat anumite probleme şi ce paşi a urmat. După ce m-am specializat în diverse tehnici de lucru cu oamenii, am început să am o abordare mai profesionistă.

Ţin minte când făceai pictoriale pentru revistele la care am lucrat şi eu şi erai foarte preocupată de felul în care arătai, erai foarte atentă să dai bine în faţa aparatului foto. Cât mai contează pentru tine acum frumuseţea exterioară?

Acum îmi doresc ca pozele mele să fie cât mai reale, să nu ascundă sau să schimbe nimic. Pe vremuri, pentru că îmi doream să schimb multe lucruri la mine, foloseam mult Photo-shop pentru a-mi masca nesiguranţele. Nu mai e cazul. Vreau să arăt realitatea aşa cum este ea, cu atât mai mult cu cât trăim într-o lume în care acest lucru e din ce în ce mai rar, ca să nu mai spun că este unul dintre motivele care creează depresie.

La 42 de ani, eşti una dintre cele mai frumoase femei din România! Cum reuşeşti să-ţi menţii silueta suplă, tenul tânăr?

Echilibru în toate: în alimentaţie, în rutina de frumuseţe, în suflet şi în minte. Evident că am grijă de mine şi sunt atentă la ce mănânc şi ce produse îmi pun pe faţă, dar nu mă mai obsedează asta. Am şi momente când comand cartofi prăjiţi cu colegele la birou sau când gust dintr-o felie de cozonac. Dar am grijă să nu exagerez niciodată. Important e ce faci constant, nu ce faci ocazional. (râde)

Ce vezi atunci când te priveşti în oglindă?

Nu mai pun presiune pe mine, pentru că am înţeles că nu am cum să arăt la 40 de ani ca la 20. Ar fi o nebunie să-mi doresc asta sau să cred ca poate fi posibil. Evident că am luat câteva kilograme în plus, că mi-au apărut riduri, iar pielea nu mai e la fel de fermă pe alocuri. Dar e cât se poate de normal: timpul trece şi fiecare rid ar trebui să-ţi arate că ai evoluat, că te-ai schimbat. Şi asta ne dorim toţi până la urmă. Pentru mine ar fi trist să nu fi trăit niciun fel de transformare de la 20 de ani.