Interviu

INTERVIU cu Denis Roabeş, artistul The Motans: "M-am străduit să-mi trăiesc viaţa din plin"

INTERVIU cu Denis Roabeş, artistul The Motans: "M-am străduit să-mi trăiesc viaţa din plin"

Acum doi ani şi jumătate a venit cu autobuzul de la Chişinău la Bucureşti şi de-atunci scoate hit după hit, pe versurile lui răscolitoare - piese pe care le vei putea asculta şi live, pe 31 mai, în primul său mare show

Cu un timbru vocal special (pe care a învăţat să-l iubească abia acum câţiva ani!) şi versuri  făcute parcă din bucăţi rupte din sufletul său, Denis Roabeş (29 de ani), artistul The Motans, a cucerit rapid publicul din România. Pentru că e cât se poate de sincer în muzica lui. Acolo este el însuşi. Dacă vrei să te uiţi în sufletul lui, ascultă-i muzica. Dincolo de piesele sale, care pot da dependenţă, Denis cel pe care-l întâlneşti la o cafea târzie este o combinaţie de mister şi sensibilitate - exact genul artistului discret în afara scenei, dar cu o poveste de viaţă din care nici nu e de mirare că se tot inspiră pentru atâtea piese... Şi surprinzător de modest, în ciuda succesului remarcabil venit peste noapte.

 Pe 31 mai, ai un supershow la Arenele Romane. E primul tău mare spectacol cu un public atât de numeros. Cum aştepţi momentul şi cum te pregăteşti?

The Motans Mă pregătesc pe toate planurile. Repet intens cu băieţii din band. În paralel, lansez piese, pentru că vreau ca publicul să asculte în acest concert şi material nou.
În rest, pregătim întregul repertoriu reorchestrat, rearanjat. Iar din punct de vedere vizual, iarăşi vor fi nişte surprize, o prezentare care pe mine m-a impresionat atunci când mi-a arătat echipa cu care colaborez ce vrea să facă pentru concertul meu. Va fi un show mişto. Şi, deşi se va întâmpla la Arenele Romane,  îmi mai doresc ca vibe-ul să fie „de bucătărie“, ca atunci când îţi aduni în jur oamenii dragi şi le cânţi la chitară ceva, iar ei stau la un pahar de vin şi te-ascultă. Asta vreau să obţin de la show-ul ăsta.
Vorbind despre ce veţi face acolo, foloseşti pluralul. Deşi The Motans înseamnă doar Denis. Ştiu că e o armată întreagă în spatele tău, dar lumea, în general, se referă la tine ca la o formaţie. Nu ca la un cantautor. Te deranjează asta?
Nu mă deranjează. OK, brandul sunt eu. Dar sunt cel puţin 30 de oameni concentraţi pe proiectul meu. Şi ar fi cumva ipocrit să spun că sunt doar eu. Eu fac muzica, dar pentru ca ea să ajungă la cât mai mulţi ascultători, e nevoie de o echipă întreagă.
Cum te-ai apucat de muzică? Erai specialist în marketing şi vânzări...
Eu am fost specialist în multe la viaţa mea. (râde) Dar da, terminând acest segment cu marketingul, am zis că e timpul să mă apuc de ceea ce-mi place. Îmi amintesc că la începutul liceului, am luat prima oară chitara în mână şi am început să studiez. Atunci eu nu aveam acces la Internet. Mă descurcam cum puteam. După vreo doi ani, am descoperit Internetul şi am dat de nişte acorduri noi... După alţi câţiva ani, am început să lucrez şi mi-am luat o chitară clasică, pentru că până atunci cântasem la chitara tatălui meu. M-am înscris la o şcoală muzicală, unde am studiat timp de un an, iar ulterior am continuat să fiu autodidact. Şi totuşi, până nu am pus piciorul în prag şi am hotărât să mă dedic muzicii, pentru mine chitara a fost un hobby.
Nu ţi-ai dorit o carieră muzicală atunci când ai cântat prima oară la chitară?
Nu, nici nu mă gândeam la asta. Acum 5 ani, nu-mi plăcea vocea mea deloc. Ureche muzicală ştiam că am, dar nu mi se părea că am voce mişto...
Şi cum ai început efectiv? Ai postat nişte piese compuse de tine pe net...
Da. După ce mi-a venit ideea numelui The Motans, pentru că voiam neapărat să fie ceva cu motani, mi-am făcut cont pe YouTube. Prima piesă, Tu, am postat-o acolo acum 3 ani, în februarie am lansat-o. Ulterior, pe la sfârşitul lui august 2016, după ce am scos Versus, m-a remarcat Matei Dima (BRomania). Iar în septembrie, mi-a scris şi mi-a spus că vrea să colaborăm, să promoveze muzica mea. După ce am lansat încă o piesă, m-a chemat să discutăm şi cu cei de la Global. Peste 2 zile, am venit cu autobuzul la Bucureşti de la Chişinău. Şi m-am mutat definitv.
Cum a fost impactul cu Bucureştiul?
Eram speriat. Nu ştiam la ce să mă aştept. Era un oraş complet nou. Da, adaptarea a fost lungă, dar nu pot spune că nu-mi place Bucureştiul. Păi, acum stau în oraşul ăsta! Dacă nu-ţi place Bucureştiul deloc, fii bun şi du-te în altă parte! (râde) Adică OK, recunosc, sunt lucruri care nu-mi plac aici, cum ar fi că sunt puţine locuri de parcare. Dar, per total, sunt mai multe lucruri pozitive în Bucureşti faţă de minusuri.
Spui că ai venit cu autobuzul la Bucureşti. Acum ce conduci?
Nu conduc. Am două aplicaţii de taxi în telefon. Am permis de conducere, două categorii. Dar nu-mi place să conduc. Nu-mi place stresul. Iar ca să fiu la volan aici, încă nu m-am acomodat cu drumurile. În plus, cât timp altcineva conduce, eu pot să fac multe alte chestii, cum ar fi să lucrez. Pentru mine, acel timp în trafic e preţios.
De ce ţi-e dor când te gândeşti la Chişinău?
De familie şi de prieteni. Atât. În rest, nu are de ce să-ţi fie dor acolo. Eu oricum aveam de gând să plec. Am spus asta clar în piesa Ctrl Alt Delete (Monumentul unui emigrant anonim). Am ajuns la concluzia că vreau să trăiesc în altă ţară.
Nici de vreun fel de mâncare nu ţi-e dor?
Ah, dacă e să ne referim la asta, mâncarea de acolo e foarte gustoasă. Iar oamenii de acolo sunt foarte atenţi la anumite detalii. Cel puţin aşa mi se pare.
Eşti apropiat de ai tăi?
Foarte. Deşi mama şi sora mea sunt la Chişinău. Vorbesc cu mama tot timpul. Aproape în fiecare zi ne scriem. Când am concerte în Chişinău, vine să mă vadă.
Ştii că, în unele cazuri, familia e cel mai mare critic. La tine cum e?
La mine nu e aşa. Iniţial, când am vrut să păşesc pe acest drum al muzicii, i-am cerut părerea mamei. Ea mi-a spus: „Denis, absolut orice vei face în viaţa asta, eu te voi susţine“. Şi aşa a fost. Niciun pic de critică.


Cum era viaţa ta la Chişinău, financiar vorbind? Ai avut perioade grele?
Da, au fost perioade când aveam mulţi bani şi perioade mai grele. Între extreme. Sunt omul căruia îi place viaţa. Acum am atins un grad de maturizare la care finanţele înseamnă cu totul altceva pentru mine. Însă m-am străduit să-mi trăiesc viaţa din plin atunci când am avut bani, până pe la 25-26 de ani. Nu m-am limitat în nimic. Din cauza asta probabil că am avut şi trecerile abrupte. Ori mi-a fost foarte bine, ori am dus lipsă de bani.
Ai putea scoate o carte cu versurile tale. Unele motive revin. Cum ar fi cazinoul. Joci?
La cel mai recent concert din Chişinău băieţii din band au vrut să mergem cu toţii la cazinou să ne distrăm puţin, doar că din lipsă de timp nu am avut posibilitatea. Pot fi un jucător în anumite circumstanţe, dar nu mai am de mult hazardul ăla infantil să sper că voi câştiga la cazinou. În asemenea locuri te duci ca să pierzi banii plăcut. Dacă vrei să câştigi, munceşti.
Şi dacă rămânem la versuri, una dintre cele mai recente piese ale tale, Saint Loneliness, vorbeşte despre o poveste de dragoste pe care ai lăsat-o acasă.
Nu, e o poveste de dragoste pe care am lăsat-o aici, în Bucureşti.
Eu aşa înţelesesem. Că ai lăsat acolo o iubită, alegând cariera în Bucureşti...
Nu, aici e vorba despre lipsa de timp. Despre timpul pe care, într-o anumită perioadă din viaţa mea, nu puteam să-l acord unei persoane. Acum, e muzica pe primul plan pentru mine. Sau cel puţin, aşteptările unei persoane de la mine au fost cu totul diferite faţă de ceea ce puteam oferi. Eu nu mă pot dedica în totalitate doar unui om. Pentru că din viaţa mea, în primul rând, fac parte mulţi oameni pe care-i iubesc. În plus, e muzica. Ea e soţia mea acum.
Faci parte din acea categorie de artişti care se dedică total carierei...
Dar nu e o carieră. Muzica e muzică. Cariera e orice altceva, dar nu artă. Cu asta te naşti, tot cu ea mori. Cu arta nu ieşi la pensie niciodată.
De acord. Dar ce voiam să spun e că pare că ai nevoie să suferi ca să fii inspirat în muzică.
Nu. Ai nevoie să simţi. Poţi fi fericit şi să fii inspirat. E adevărat, în cazul meu, am compus mai multe piese născute din chestii care dor... Pur şi simplu, aşa s-a întâmplat.
Dar te vezi, la un moment dat, găsind un echilibru între viaţa personală şi muzică?
Da. Doar că acum nu simt asta. Acum simt că trebuie să dau foarte multă muzică. Trebuie să muncesc mult. Asta vreau să fac. Asta-mi
place.