Interviu

INTERVIU Marius Manole: "Am fost la limita supravieţuirii". Actorul povesteşte despre cea mai grea perioadă prin care a trecut

INTERVIU Marius Manole: "Am fost la limita supravieţuirii". Actorul povesteşte despre cea mai grea perioadă prin care a trecut camera-retro icon Vezi galeria 2 poze

Un om complicat, cu multe straturi şi substraturi şi... înarmant de sincer, aş zice. Descoperirea că şi un actor de succes ca el are multe din vulnerabilităţile tale sau ale celor de lângă tine te înarmează cu un soi de speranţă

L-am întâlnit prima dată pe Marius Manole prin 2007. Pe atunci era actorul angrenat într-o sumedenie de proiecte, care locuia cu chirie într-o garsonieră de care nici nu-şi dorea să se ataşeze şi de care oricum drumurile în ţară la diferite spectacole îl ţineau departe. Azi, Marius este actorul pe deplin consacrat - anii în care chiar el s-a descris că fiind workaholic au dat roade. Dar nu pe toate planurile. Despre lucrurile care-i lipsesc acum vorbeşte atât de deschis de parcă ar face chirurgie în direct pe propriul suflet în timpul discuţiei. La fel face, însă, şi invers - despre lucrurile care îi umplu frumos viaţa. Şi asta aşteaptă şi de la invitaţii lui în noua sa emisiune online de la ProTv Plus, Întrebarea mesei rotunde - o producţie în care cine refuză să răspundă la o întrebare incomodă mănâncă un fel de mâncare... nu tocmai uşor de digerat. E un alt gen de spectacol, pe care şi l-a asumat ca pe o provocare în nişte vremuri pandemice imprevizibile, în care Marius a învins nesiguranţa actorilor adusă de sălile de spectacol închise, bătând recordul de spectatori online la piese de teatru precum Peretele şi Oscar şi Tanti Roz.

Ce te-a atras la formatul emisiunii Întrebarea Mesei Rotunde? După ce că pandemia asta e atât de grea, te-ai mai înhămat şi să mănânci tot felul de lucruri nefericite pe-acolo.

Marius Nu am o problemă deloc, mie când mi-e greu, vreau să-mi fie şi mai greu. Eu am chestia asta că dacă pot să mă chinui, de ce să nu mă chinui mai mult? Glumesc. Nu, a fost un noroc întâlnirea asta şi mă bucur foarte tare că am primit propunerea, deşi m-am gândit mult timp, vreo câteva luni, drept să-ţi spun, dacă să accept sau nu asta, pentru că eu nu mă vedeam făcând televiziune şi nu credeam că sunt în stare. Pentru mine ce fac oamenii care au câte un show TV e foarte greu. Aşa mi se pare. Şi, într-adevăr, nu e uşor, dar e o altă provocare interesantă. Şi cum acum duc lipsă de provocări în perioada pandemiei, că nu mai am alte provocări, decât să trăiesc şi asta în sine e o provocare, am acceptat şi am spus să văd cât pot.

Şi care e concluzia până acum? Pentru că nu ştim ce se întâmplă după emisiune: nu ţi s-a făcut rău de la nimic din ce ai mâncat?

Mie îmi şi place să mănânc tot felul de prostii. Eu chiar dacă răspund la întrebare, tot mănânc, de curiozitate. Pentru că eu sunt curios ce pregăteşte producătorul în farfurii, fiindcă el tot timpul imaginează nişte lucruri. Am mâncat mâncare de broască ţestoasă amestecată cu ketchup de exemplu, nu ai vrea să mănânci. Sau burtă de vită crudă... Sunt lucruri cu care nu ai vrea să te întâlneşti. Dar mie îmi plac aceste provocări. De felul meu sunt foarte curios şi vreau să văd până unde pot să merg.

Îmi spuneai că nu mai ai provocări în pandemie. Păi şi cu Peretele Liei Bugnar cum rămâne? Aţi bătut un record: aproape 5.000 de oameni s-au uitat la această piesă online.

Da, iar Oscar şi Tanti Roz a avut aproape 7.000 de oameni. Aşa e. Cum e trăirea asta online? Pentru că aţi descoperit, practic, un nou mod de a face teatru. Da. Şi e un mod care îmi place foarte tare. Eu nu sufăr deloc că nu am public în sală. Ştiu că sună puţin ciudat, dar ăsta e adevărul, mă simt mult mai liber, pentru că nu mai am presiunea care vine dinspre public. Sigur că-ţi făcea şi plăcere că sunt oameni acolo, sigur că n-aş renunţa la teatrul cu public în viaţa mea, dar mi se pare că ai o libertate foarte mare, doar tu cu camera de filmat şi cu colegii. E ceva mai intim decât atunci când sala e plină ca la Pădurea spânzuraţilor, de exemplu. Îmi place foarte tare tipul ăsta de teatru şi mi-aş dori foarte mult să-l păstrăm şi după ce teatrele se vor fi deschis deja, pentru că bucuria de a ajunge la oameni din diaspora sau din zone izolate, de unde nu pot ajunge la teatru, e un mare noroc. Dacă tot a apărut internetul care ne fură vieţile, măcar să-i furăm şi noi lui un beneficiu.

Pentru că vorbim de pandemia asta care ne ţine mult mai mult în casă decât am vrea, mi-am amintit de o întrebare de la emisiunea ta: tu cu cine ai sta închis într-o cameră 48 de ore?

Aş sta cu multă lume închis într-o cameră 48 de ore. În primul rând că 48 de ore nu mi se pare mult. Dacă m-ai fi întrebat cu cine ai fi trăit o viaţă, acolo aş fi avut o problemă. Dar la 48 de ore aş sta cu Rodica Mandache, cu Oana Pellea, am râde de ne-am prăpădi. Aş sta cu Lia Bugnar, cu Lidia Buble, cu care iar aş râde. Aş sta cu Denis de la The Motans, cu Cornel Ilie. Aş sta cu Andreea Esca, pentru că aş avea multe lucruri de întrebat, inclusiv ce salariu are. În 48 de ore aş afla până la urmă, aş fi singurul care ar afla. (râde)

Eu te-am întâlnit pe tine acum mulţi ani – am făcut un interviu la Cafeneaua Actorilor. Îmi spuneai atunci că stai într-o garsonieră închiriată pe care nu o redecorai după gustul tău pentru că nu îţi venea să investeşti în ceva ce nu era al tău. Cum te-a prins pandemia: în ce decor, în ce casă?

M-a prins într-o casă care nu e casa mea, e casa băncii, practic. Dar pe care am redecorat-o. Abia în pandemie mi-am găsit timp să o fac să semene cu mine cât de cât şi să mă simt şi eu acasă. Şi m-a prins bine. Pandemia m-a prins bine. Şi cu o mică curticică, foarte mică, dar există – adică dacă vreau să ies să iau o gură de aer, pot să citesc o carte în curte. Slavă Domnului, sunt bine.

De îngrăşat în pandemie, nu te întreb. Că s-a văzut că nu e cazul. Iar tu mănânci sănătos. Dar te-ai îngrăşa foarte mult pentru un rol?

Categoric, da. Dacă ar fi un rol în care să cred, m-aş îngrăşa şi 100 de kilograme dacă aş putea. Mi-ar plăcea să primesc o ofertă din asta. Eu acum, de fapt, eram mai pufos aşa, să ştii. Pentru că eu gătesc şi îmi şi place ce gătesc. Că sunt singur şi trebuie să mănânc o oală de 5 litri de supă cu găluşti... Deci mă îngrăşasem, de fapt. Dar pentru că am avut de jucat Oscar şi Tanti Roz, unde interpretez un băieţel de 9 ani bolnav de leucemie, mi-a fost ruşine să mă duc acolo grăsuţ, cu guşă şi burtă. Şi a trebuit ca într-o lună să dau jos 7 kilograme, ceea ce am şi făcut. Şi acum iertaţi-mă că vă spun, încep să apară pătrăţelele. (râde)

La Hollywood se întâmplă transformările astea. Tu te-ai vrut acolo?

Eu cred că mi-am văzut mereu lungul nasului. Eu visez foarte mult. Dar nu visez chiar imposibilul. Care actor nu s-ar vrea la Hollywood?! Dar n-am stat mai mult de o secundă cu gândul ăsta vreodată în viaţa mea. Adică mie mi-e imposibil să joc în filme în România, cum aş putea eu visa să ajung acolo? Ca să ce, să spăl pe jos poate. Dar nu mi-aş putea imagina că aş putea fi actor la Hollywood.

De ce nu te vedem în filme, Marius?

Pentru că nu sunt bun. Şi asta e o realitate, nu e un alint. Nu sunt foarte bun. Am dat castinguri, au fost regizori care şi-au dorit foarte mult să lucreze cu mine. Paul Negoescu e unul dintre ei, face acum un film şi a vrut să îmi dea un rol. Dar mi-a zis: „Marius, n-am încredere să lucrez cu tine la un film de lungmetraj. Nu pot. Îmi cer scuze“. I-am zis să nu-şi ceară scuze, că nici eu n-am încredere în mine.

Eu cred că tot o să apară, la un moment dat, ceva să ţi se potrivească.

Da, eu sunt pe principiul: oamenii şi lucrurile îţi ies în cale atunci când ai nevoie de ele.

Ai fi zis înainte de pandemie că eşti workaholic şi încrâncenat?

Da. Încrâncenat nu ştiu, de vreo zece ani nu mai eram încrâncenat. Odată ce treci de zona cu afirmarea şi scapi de frica de critici şi începi să te bucuri în alt fel de meserie, nu mai eşti încrâncenat, că nu mai am ce să dovedesc de mult nimănui. Dar da – eram workaholic. Şi eram la limita supravieţuirii – existau zile când aveam căderi de trebuia să merg la spital urgent ca să fac perfuzii sau să pot să stau 3 ore într-un pat să nu mă gândesc la nimic, să iau o jumătate de somnifer şi să dorm. A fost o oboseală foarte mare şi îi mulţumesc trupului meu că a rezistat la 20 de ani de muncă încontinuu. Şi când spun încontinuu nu mă alint, nu mint, nu mă laud. Teatrul înseamnă foarte multă muncă dacă vrei să-l faci la nivel performant şi dacă vrei să rămâi permanent printre cei mai buni şi mai ceruţi. Pentru că, până la urmă, şi asta e important – ca lumea să te ceară.

Şi totuşi, teatrul nu e totul. Pentru că ai spus că nu eşti fericit, pentru că îţi lipseşte iubirea.

Da.

Alta decât iubirea publicului.

Da, în zona asta sunt alte probleme. Din copilărie, adolescenţă. E greu. Asta cu dragostea şi suferinţa sunt foarte complicate la mine.

Ai spus că nu ai auzit la tine în casă niciodată spunându-se „Te iubesc“. Părinţii tăi citesc, văd interviurile tale? Ai vorbit cu ei după anumite declaraţii care au fost dureroase pentru ei?

Da, şi eu mă aşteptam să-i supere şi iată că mi-am subevaluat un pic părinţii, pentru că i-am sunat şi i-am întrebat: „V-aţi supărat pentru ce am spus?“. Şi mama mi-a răspuns: „Nu, ai spus lucruri foarte adevărate“.

Care a fost cea mai grea perioadă a ta?

Ultimele două luni. De ce spui asta? Pentru că am fost într-o depresie mai grea. M-am lăsat un pic descoperit, cum eu nu mă las de obicei, a venit viaţa peste mine, mi-a dat două palme, a trebuit să stau pe un scaun mai multe ore o lună de zile ca să înţeleg ce mi se întâmplă, am înţeles ce mi se întâmplă cu greu. Eu când am făcut prima emisiune cu Întrebarea mesei rotunde plânsesem înainte. Cred că am plâns mai bine de o oră. Nici nu ştiu cum am reuşit să fac acea primă emisiune. Dar acum îmi revin, slavă Domnului. Se întâmplă să ai şi căderi şi cred că ideea e să vorbim despre ele, pentru ca alţi oameni să nu se sperie când li se întâmplă lucrul ăsta. Nu e nicio dramă. De fapt, este o dramă, dar se poate trece peste asta, trebuie doar să conştientizezi că eşti un om şi ai dreptul să lupţi pentru fericirea ta şi dacă nu o găseşti într-o parte să pleci, să rupi, să tai, să o iei de la capăt de fiecare dată.

Aşadar, dacă te întreb tu ce ai pierdut în pandemie?

Am pierdut un om drag în pandemie, am făcut nişte alegeri proaste în pandemie, m-am pierdut pe mine în pandemie, încerc să mă regăsesc, abia acum încep să mă regăsesc, am pierdut încrederea în mine în pandemie, am pierdut o pisică în pandemie. Am pierdut.

Şi pentru ce eşti recunoscător?

Pentru foarte multe. Pentru talentul pe care mi l-a dat Dumnezeu, pentru că mă iubesc atâţia oameni, nici n-am sperat în viaţa mea că o să mă iubească atâta lume, mă şi sperii câteodată. Sunt recunoscător şi pentru haterii care vin. Că am unde să dorm, ce să mănânc, că am două mâini şi două picioare, că pot vedea soarele dimineaţa, că pot să mă îndrăgostesc şi să mă dezîndrăgostesc, că am doi părinţi în viaţă, sănătoşi, Slavă Domnului.

Comentarii

Modifică Setările