News

Papa Francisc şi impresionanta lui poveste de viaţă. „Francisc iubea pacea, de ace­ea m-am gândit la numele lui. Era un om sărac, simplu, aşa cum ar trebui să fie biserica pentru cei săraci“

Papa Francisc şi impresionanta lui poveste de viaţă. „Francisc iubea pacea, de ace­ea m-am gândit la numele lui. Era un om sărac, simplu, aşa cum ar trebui să fie biserica pentru cei săraci“

Mai vocal şi mai liberal decât predecesorii săi, argentinianul ajuns liderul uneia dintre cele mai puternice instituţii mondiale face eforturi pentru schimbarea la faţă a Bisericii Catolice.

Păşeşte repede şi vorbeşte cald. Iar când zâmbeşte, parcă îi vezi sufletul zâmbind. Asta spun toţi cei care îl întâlnesc, oameni simpli şi nevoiaşi, din cele mai sărace comunităţi ale lumii. Căci acest „om al lui Dumnezeu“, care vorbeşte 4 limbi (spaniola, italiana, germana, portugheza), este unul dintre cei mai activi papi din istorie. Doarme doar şase ore pe noapte, de la 22.00 la 04.00, iar în timpul zilei are o singură oră de pa­uză. E cititor avid, adoră scrierile lui Hölderlin, Borges ori Dostoievski şi este abonatul ziarului La Republicca, dar spune că de peste 10 ani nu a deschis televizorul. Asta deşi el însuşi a devenit subiectul multor ştiri şi se bucură de-o popu­laritate net sporită faţă de cea a predecesoru­lui său, polonezul Joseph Ratzinger rebotezat Papa Benedict al XVI-lea, care a demisionat în februarie 2013, chipurile din cauza incapacităţii fizice (86 de ani), dar cel mai probabil pentru a scuti Vaticanul de alte scandaluri – după furtul masiv de documente comis de majordomul său, care voia să dea în vileag corupţia din Biserica Catolică.

Jorge Mario Bergoglio, primul Suveran Pontif de pe continentul sud-american, dintr-o Argen­tină profund religioasă, era în cărţi pentru Sca­unul Papal încă din 2005, când a fost al doilea clasat ca voturi obţinute la Conclavul care l-a ales pe Benedict al XVI-lea. Iată de ce, în martie 2013, fumul alb ieşit pe hornul palatului pontifi­cal nu s-a lăsat mult aşteptat şi, chiar în cea de-a doua zi a Conclavului, de la balconul palatului s-a strigat: „Habemus Papam!“. „Se pare că fraţii mei, cardinalii, s-au dus până la capătul lumii ca să găsească omul potrivit. Aşa că iată-ne aici“, a spus el într-o italiană perfectă când a ieşit la balcon, făcând ca mulţimea adunată în piaţa Sf. Petru să-l simpatizeze din prima clipă.

Aşa cum cere tradiţia, şi el a fost nevoit să se lepede de numele său lumesc, alegând să-şi spună Francisc, după Sfântul Francisc de Assisi, întemeietorul unui ordin călugăresc care îi ali­na pe cei săraci. „Francisc iubea pacea, de ace­ea m-am gândit la numele lui. Era un om sărac, simplu, aşa cum ar trebui să fie biserica pentru cei săraci“. Acesta este şi motivul pentru care a refuzat să se conformeze tradiţiei papale, nepur­tând nici mozzeta roşie, bordată cu blană albă de hermină, nici crucea papală din aur, nici acei pantofi roşii, realizaţi de Prada din cea mai fină piele; dar şi neacceptând să locuiască în somp­tuosul palat pontifical ori să se deplaseze cu li­muzine de lux – continuându-şi, cumva, viaţa de ascet modern pe care o ducea în Buenos Aires, când mergea cu transportul în comun şi îşi gă­tea singur. Acum locuieşte în casa Sfânta Marta din Vatican, un hotel pentru pelerini, şi ia masa în fiecare zi cu cei din hotel. „Vremurile în care trăim ne arată atâta sărăcie! Avem atâtea resurse să hrănim pe toată lumea, dar există atâţia copii flămânzi, fără educaţie, atâţia săraci! În vre­muri ca astea, sărăcia e un ultraj! Ar trebui să ne gândim cum am putea fiecare să devenim un pic mai săraci, să nu avem atâtea lucruri“, a fost răspunsul pe care i l-a dat unei eleve care l-a întrebat de ce a renunţat la confortul pus la dispoziţie de Vatican. „Isus ne spune că nu putem servi doi stăpâni. Ori îl slujim pe El, ori banii. Şi marea tentaţie a oamenilor, dar şi a Bisericii, a fost mereu avuţia. Atâta timp cât există o biserică ce-şi pune speranţa în avuţie, este doar un ONG pentru caritate sau cultură, nu este Biserica lui Isus.“

Venit pe lume la 17 decembrie 1936, în Flo­res, cartierul imigranţilor din Buenos Aires, Bergoglio este cel mai mare dintre cei cinci copii ai unei familii de italieni fugiţi din calea fascismului – tatăl, Mario José, era lucrător la calea ferată, născut în Piemonte, Italia, iar mama, Regina María Sívori, era casnică şi era născută în Buenos Aires, din părinţi genovezi. O familie în care se cânta şi se dansa, dar mai ales se urmăreau meciuri de fotbal. De când se ştie, a fost un mare fan al echipei San Lorenzo de Almagro, dar şi al tango-ului. Pe la 12 ani, s-a îndrăgostit de o vecină, Amalia Damonte, care făcea parte din grupul de prieteni cu care obişnuia să meargă să danseze tango şi căre­ia nu doar că i-a destăinuit sentimentele, ci a şi cerut-o de soţie. „Aveam doar 12, când mi-a trimis o singură scrisoare, care m-a costat o palmă de la tatăl meu“, povestea Amalia într-un interviu. „Scria că ne vom căsători şi că-mi va cumpăra o casă albă, în care să locuim îm­preună, iar dacă nu voi accepta cererea lui în căsătorie, se va face preot. Din fericire pentru el, am spus «nu»!“, a adăugat Amalia, care locu­ieşte şi acum la patru case distanţă de locuinţa în care a copilărit Bergoglio.

La 17 ani, fiorii primei iubiri au pălit în faţa unui alt fel de iubire, pe care a cunoscut-o la basilica San José de Flores. Una pentru care şi-a lăsat prietenii, dar şi jobul ca paznic într-un bar, pentru a urma o voce care-i spunea că acela este adevăratul său destin. „Eram con­vins că trebuie să ajung preot“, spune cel care, după ce şi-a încheiat studiile la colegiul tehnic, având în mână diploma de tehnician în chimie, s-a înscris la seminarul iezuit din Villa Devoto. Şi poate că, într-adevăr, simţise această che­mare încă din adolescenţă, dar cumpăna prin care a trecut la 21 de ani, când, în urma unei pneumonii puternice, i-a fost extirpat o parte din plămânul drept, l-a apropiat şi mai mult de credinţă.

Şi-a continuat, însă, studiile, obţinând o di­plomă în filosofie, predând apoi literatura şi psihologia şi aprofundând teologia la semi­narul din San Miguel. Abia după aceea, la 33 de ani (vârsta mistică!) a fost hirotonit preot în 1969, ajungând arhiepiscop de Buenos Aires în 1998 şi fiind numit cardinal în 2001 de că­tre Papa Ioan Paul al II-lea. Dar CV-ul său nu este tocmai imaculat, lui imputându-i-se că, în 1970, când era liderul Ordinului Iezuiţilor, ar fi fost apropiat de armată, fapt pentru care le-ar fi cerut preoţilor să nu se implice în atrocităţile comise de dictatura militară din Argentina. Mai mult, după ce câţiva clerici i-au sfidat ordinul, el le-a retras protecţia religioasă şi aceştia ar fi picat victime torţionarilor. Pe lângă aceste acuzaţii, Bergoglio a fost arătat cu degetul şi pentru că ar fi păstrat tăcerea, timp de 10 ani, în cazul aşa-numitului furt de nou-născuţi, practică frecventă în timpul dictaturii.

Să fi fost vorba despre neimplicare sau de frică? Căci acest prim iezuit care a ajuns pe Scaunul Papal nu dovedeşte niciuna dintre ele. Este un Papă mai politic decât predece­sorii săi şi un predicator internaţional plecat într-un misionariat global. În 2014, când a vizitat Ierusalimul, a încercat să aducă pacea între cele trei mari religii convieţuitoare (iu­daismul, creştinismul şi islamismul). În Sudan, a cerut pacea într-o manieră impresionantă, sărutând picioarele liderului rebelilor şi lide­rului musulmanilor. Pe Putin l-a primit la Va­tican şi i-a cerut să nu se implice armat în Si­ria şi să fie tolerant cu ucrainenii. În Cuba, l-a întâlnit pe Fidel Castro şi, tot acolo, pe teren neutru, l-a invitat la dialog pe Kirill, patriar­hul Bisericii Ortodoxe Ruse, căruia i-a vorbit ca unui frate, întrucât „avem practic acelaşi rang, ambii suntem episcopi“. Tot el a con­damnat public abuzurile sexuale ale preoţilor, a publicat în premieră raportul de activitate a Băncii Vaticanului şi a numit primul cardinal afro-american. Şi, deşi până acum s-a opus vehement legalizării căsătoriilor între persoa­nele de acelaşi sex, Papa uimeşte îndemnând, mai nou, ca homosexualii să fie protejaţi prin legi privind uniunea civilă. Iar într-o lume în­genuncheată de pandemie, ne face atenţi că „umanitatea trece printr-o criză care nu e doar economică şi financiară, ci şi ecologică, educaţională, morală şi umană“. Şi da, poate că presaţi de noul context, ne vom uni forţele pentru acel Bine comun.

 

Modifică Setările