Crizele de isterie ale Prințesei Diana zguduiau Palatul! Ajunsese să arunce cu vaze și pantofi după Charles
În spatele fotografiilor perfecte și aparițiilor impecabile, mariajul Dianei cu Charles era o continuă luptă între protocol și nevoia ei intensă de afecțiune. Iar când nu primea atenția pe care o considera vitală, izbucnirile ei deveneau imposibil de ignorat. Furia ei era celălalt dușman al mariajului ei cu Charles.
În anii ’80, Palatul Buckingham era scena unor tensiuni care nu se vedeau în public, dar pe care apropiații le cunoșteau bine. Diana Spencer, tânără, vulnerabilă, crescută într-o familie fracturată și marcată de absența afectivă a mamei, intra într-o instituție în care emoțiile nu aveau loc. Prințul Charles al Marii Britanii, fiul cel mare al Reginei Elisabeta a II-a, crescut în spiritul datoriei, cu un program sufocant și mii de angajamente oficiale, nu înțelegea nevoia ei de atenție constantă.
Nicholas Davies descrie în cartea sa, „Diana, prințesa tristă” că aceasta „nu putea înțelege cum un om care-și iubește soția poate s-o părăsească pentru a îndeplini o plicticoasă funcție regală, când ea îl dorea atât de mult alături de ea”. Pentru ea, absențele lui nu erau simple obligații regale, ci dovezi ale unei respingeri personale. Pentru el, erau rutina firească a unui moștenitor al tronului, căci, spune Davies, „lui Charles i se inoculase încă de la naștere simțul datoriei. Știa că trebuia să trăiască la înălțimea moto-ului de Prinț de Wales, „Ich Dien” („Eu servesc”), indiferent ce s-ar întâmpla în viața lui. Datoria trecea înaintea căsătoriei sau familiei. Singura scuză ar fi boala, dar nu o simplă răceală.”
Însuși Michael Colborne, care a activat în Marina Regală timp de 4 ani alături de Prințul Charles și apoi a lucrat cu el 6 ani, după care a fost numit secretarul Dianei, pentru a o familiariza cu stilul de viață regal, spunea că „Prințesa de Wales nu a reușit să înțeleagă, se pare, că a fi membru al Familiei Regale înseamnă că datoria se situează pe primul plan. Nu înțelegea că Charles nu avea de ales și trebuia să-și îndeplinească îndatoririle. (...) Nu putea spune nu și nici nu-i era permis să facă ce dorește, pentru că datoria avea întotdeauna întâietate. Și acesta era principalul motiv care a dus la scandaluri și neînțelegeri, la lacrimi și crize de nervi care au determinat în cele din urmă destrămarea căsătoriei lor.”
Această incompatibilitate fundamentală a devenit rapid explozivă. Diana avea nevoie de reasigurare, de prezență, de gesturi mici care să-i confirme că nu este singură. Charles, prins între vizite oficiale, discursuri, întâlniri diplomatice și presiunea de a fi viitorul rege, nu putea oferi acest tip de atenție: „Acceptase s-o sărute de rămas-bun în fiecare dimineață și să se întoarcă rare ori în timpul zilei, pentru a pleca din nou seara să se achite de o altă obligație regală. (...) El trebuia să scrie discursuri, să se ocupe de Fondul Princiar și să preia alte sarcini oficiale din programul încărcat al mamei sale. Diana fusese orbită de iubire. Nu văzuse ce stil de viață avea și ce puțin timp îi rămânea la dispoziție. Îl privea ca pe un zeu și credea că este un bărbat care nu poate face niciun rău. Crezuse probabil cu naivitate, că viața ei ca soție a moștenitorului tronului și mamă a celor doi tineri prinți, nu va fi supusă niciodată aceleiași rigori.”
De altfel, și ea trebuia să fie prezentă la multe evenimente, dar refuza cu ostentație să se supună acestui stil de viață, căci „Diana nu fusese educată atât de strict. I se permisese să ducă o existență liberă, nestingherită în copilărie și adolescență. Nu i se impusese disciplina și nu avusese niciun fel de îndatoriri. Iar, când avea numai 6 ani, mama ei, Frances, își părăsise familia, ceea ce înseamnă că a fost lipsită de influența maternă, un handicap grav pentru cineva care trebuie să pună tot restul vieții datoria față de Coroană mai presus de orice.”
Drept urmare, „obiecțiile Dianei de a-și îndeplini îndatoririle regale escaladau de la discuții la certuri și scandaluri, culminând în final cu refuzul ei categoric de a participa. Indiferent ce aș fi spus sau aș fi încercat să-i explic, Diana nu accepta niciodată ca datoria să treacă înaintea dorințelor ei”, povestea secretarul ei, Michael Colborne, potrivit cărții lui Davies.
Rezultatul? O spirală de neînțelegeri care se transforma în crize violente de isterie. Davies notează că, în perioadele de tensiune, Diana „se arunca pe pat și plângea de frustrare, tristețe și uneori furie”, uneori până adormea epuizată . Alteori, izbucnirile se transformau în episoade de furie în care arunca cu obiecte, trântind uși și strigând, incapabilă să gestioneze distanța emoțională a soțului ei.
Unul dintre secretarii personali ai lui Charles își amintea că „la un moment dat, în anii 1980, aproape de fiecare dată când își petreceau weekendul împreună la Highgrove, se certau furibund și Diana arunca în soțul ei cu vaze de flori.”
Prima oară când a făcut un astfel de gest se pare că era în 1982, când trebuia să participe la Annual Festival of Rememberance, de la Royal Albert Hall, în onoarea celor care au murit în timpul celor două Războaie Mondiale. Și pentru că a refuzat să meargă, stârnindu-l pe Charles, care nu s-a mai stăpânit și i-a spus: „Nu fi proastă! Trebuie să mergem! Hai, mișcă-te mai repede în mașină!”, ea replicând: „Cum îndrăznești să-mi vorbești așa? Te comporți ca un nemernic”, Diana a simțit că vede roșu în fața ochilor când Charles i-a spus încă o dată: „Nu fi proastă!” și a aruncat cu un pantof după el. „S-a aplecat, și-a scos pantoful și l-a aruncat spre Charles. Dar nu l-a nimerit. S-a lovit de perete.”
Mai multe pentru tine...
În acea seară, Prințesa Diana s-a răzgândit și și-a făcut, totuși, apariția, întrucât era un eveniment major, la care participau și Regina Elisabeta și Prințul Philip, însă „din acel moment, ea a căpătat obiceiul să arunce cu tot ce-i cădea în mână în soțul ei, când se certau mai aprig. Și cu cât declinul căsătoriei lor se adâncea, cu atât atacurile fizice erau mai violente. Azvârlea cu pantofi, cărți, pahare reviste, ștergare de masă, dar obiectele ei preferate erau vazele.”
Furia, ca simptom al unei iubiri neînțelese
Pentru Diana, mariajul nu era doar o uniune regală, ci o promisiune de stabilitate afectivă. Iar când această promisiune s-a prăbușit, reacțiile ei au devenit tot mai dramatice. Davies descrie un moment în care, simțindu-se complet ignorată, Diana „credea că viața nu mai merită trăită” și ajunsese la gesturi disperate, pe care apoi le-a regretat profund.
În paralel, Charles se simțea tot mai sufocat de intensitatea ei emoțională. Pentru el, datoria venea înaintea oricărui aspect personal. Pentru ea, datoria lui era o formă de abandon.
Această ruptură de percepție a alimentat un cerc vicios: cu cât Charles se retrăgea în obligațiile regale, cu atât Diana devenea mai anxioasă și mai furioasă. Cu cât Diana izbucnea, cu atât Charles se refugia mai mult în protocol. „În anii în care au urmat, au îndeplinit atribuții regale oficiale împreună, ca Prinț și Prințesă de Wales, dar erau un calvar pentru Diana. Era obligată să trăiască în minciună, să pretindă că totul merge bine.”
În interviurile ulterioare, Diana a recunoscut că se simțea „un produs pe un raft”, folosit de instituție, dar neînțeles ca om . Iar în celebrul ei comentariu — „nu vreau cadouri scumpe, vreau doar pe cineva care să fie acolo pentru mine” — se află esența conflictului: ea cerea prezență, el oferea datorie.
Crizele de isterie ale Dianei nu au fost doar episoade emoționale, ci simptomele unei incompatibilități profunde între o femeie care avea nevoie de afecțiune și un bărbat crescut să pună instituția înaintea oricărui sentiment.
În final, furia ei nu a fost cauza mariajului eșuat, ci consecința unui sistem care nu știa să gestioneze fragilitatea. Iar Palatul, obișnuit cu tăcerea, nu a fost pregătit pentru intensitatea unei prințese care cerea, pentru prima dată, să fie iubită cu adevărat.
FOTO: Profimedia
