Strategia Reginei „îngrozite de sex” de-a refuza pretendenți. Beneficiile pe care le obținea atunci când juca cartea virginității
Deși Curtea europeană era plină de pretendenți, Regina Elisabeta I a Angliei a evitat constant să-și lege destinul de un soț. În lumea secolului al XVI-lea, o căsătorie regală nu era doar o chestiune sentimentală, ci putea schimba radical raportul de putere din regat.
Viața fără „stăpân”
Unul dintre cele mai importante argumente ale Elisabetei era refuzul de a accepta un „stăpân”. Un soț, mai ales unul puternic politic sau militar, ar fi putut dobândi o influență considerabilă asupra guvernării.
Pentru o Regină care își construise autoritatea într-o perioadă marcată de instabilitate religioasă și politică, căsătoria reprezenta un risc pe care ea nu era dispusă să și-l asume. A preferat să rămână singura persoană aflată în centrul puterii. Dar cum a reușit una ca asta?
„Măritată” cu Anglia
Elisabeta a folosit o retorică extrem de eficientă pentru a transforma această alegere personală într-un ideal politic. A devenit celebru răspunsul Reginei care declara că este „căsătorită cu Anglia”, iar asta era de-ajuns. Cumva datoria regală era pe primul loc, apoi nu mai exista nimic.
Astfel, refuzul unui soț nu mai părea o simplă respingere a vieții conjugale, ci o formă de devotament absolut față de regat. Mai târziu, această imagine avea să contribuie la legenda Reginei Fecioare, o suverană care își consacrase întreaga existență poporului său, fără… tentațiile matrimoniale.
Îi plăcea să fie curtată și... atât
Totuși, Elisabeta nu a renunțat la avantajele politice ale negocierilor matrimoniale. Dimpotrivă, le-a folosit cu mare abilitate. Pretendenți precum Filip al II-lea al Spaniei, arhiducele Carol de Austria sau Ducele de Anjou au fost menținuți pentru perioade îndelungate în jurul său, cu speranțe reale.
Însă, negocierile puteau fi amânate, reluate și abandonate fără ca Regina să ofere vreodată un angajament definitiv. Atât timp exista speranța unei căsătorii, anumite puteri europene aveau motive să păstreze relații diplomatice cu Anglia și să evite formarea unor alianțe ostile împotriva ei.
Căsătoria cu un englez era, la rândul ei, problematică. Alegerea unui favorit dintre nobilii englezi ar fi putut provoca rivalități la Curte și ar fi oferit familiei soțului o influență politică disproporționată. Pe de altă parte, un prinț străin putea atrage Anglia în conflictele și interesele politice ale propriei sale țări. Experiența surorii Elisabetei, Maria I, care se căsătorise cu Filip al Spaniei, oferea un exemplu convingător despre cât de controversată putea deveni o asemenea alianță.
Mai multe pentru tine...
Favoriții Reginei virgine
Elisabeta a dat, totuși, semne de vulnerabilitate. Relațiile sale cu favoriți precum Robert Dudley au fost înconjurate de ceremonii, complimente și gesturi de devotament, fără ca Regina să permită însă transformarea acestora într-o căsătorie care să-i limiteze libertatea. Curtenii puteau concura pentru atenția ei, dar centrul puterii rămânea mereu același: Regina însăși.
În același timp, refuzul Elisabetei de a se căsători era câteodată redus la ideea că era „îngrozită de sex”. Evident că nu există dovezi solide care să ateste că „frica de sex” a fost cauza principală a celibatului ei. Fără urmă de îndoială, Elisabeta a înțeles valoarea politică a statutului său de femeie necăsătorită și l-a transformat într-un instrument de putere.
În loc să permită ca mariajul să-i definească domnia, Elisabeta și-a transformat pretendenții în pioni diplomatici, flirtul - în instrument folositor la Curte și virginitatea - într-un simbol politic.
foto - Profimedia
