Carla’s Dreams: „Nu am o viaţă suficient de simplă pentru a fi pur şi simplu fericit“

Cu cât vorbeşti cu el mai mult, cu atât îţi dai seama că îl cunoşti tot mai puţin. Misterul, merge, astfel, mai departe...E greu să faci un interviu cu o persoană despre care nu ştii prea multe, dar şi mai greu este să intervievezi un personaj pe care nu poţi să-l priveşti în ochi. Pentru că armonia chipului constă în felul în care ochii se potrivesc cu restul feţei. În cazul lui, restul feţei este o mască permanentă, unii ar spune chiar o operă de artă. Am descoperit, însă, că armura lui merge dincolo de chip. Solistul Carla’s Dreams este misterios şi atunci când vorbeşte despre el, cel dincolo de machiajul controversat. Însă până când va decide să îşi spună întreaga poveste, iată cum este cel de acum.

Cum te-ai hotărât că trebuie să-ţi construieşti cariera aşa, fără chip? Carla Este doar o aparenţă reieşită din lipsa oricărei construcţii planificate. Câţi şi mai ales cine din jurul tău ştie cine eşti şi cu, şi fără make-up? Este un cerc rezonabil de persoane care nu este prea larg. Cine e cel mai apropiat om de tine care să nu ştie că eşti Carla’s? Ar fi o greşeală să dau o listă, dar recunosc că este un şir de persoane care, la un moment dat, vor fi mai mult sau mai puţin uimite şi vreau să le cer scuze pentru „traumele morale“ ulterioare. Familia ta ce zice despre succesul tău? Familia reacţionează la orice dezvoltare de succes sau invers fără să ţină cont prea mult de domeniu. Ceea ce îmi pare normal.

Pare cumva avantajos să poţi să-ţi alegi, în funcţie de stare, ba să fii celebru, ba necunoscut. Când te-ai simţit bine prima dată datorită notorietăţii şi când te-ai simţit bine ultima dată ca om de nerecunoscut?

De un anumit nivel de notorietate se bucură personajul şi în nici un caz eu, personal, iar bucuriile unei vieţi normale par mai mari şi mai dese, probabil datorită creşterii, înţelegerii minusurilor pe care le are viaţă publică, creştere reieşită din comunicarea cu unii colegi de-ai mei.

Habar n-am, dar, cu siguranţă, orice presupunere aş face acum, aceasta este irelevantă şi falsă prin definiţie. Pentru că vorbim despre trecut utilizând instrumente şi conştiinţe din prezent.

Muzica nu a reprezentat şi nu reprezintă scopul meu în viaţă. Cred că în viaţă e destul de simplu să îţi găseşti scopuri mai mari, măreţe, magistrale. Asta nu înseamnă, însă, că rezultatele pe care le-am obţinut împreună cu echipa CsD nu ne bucură.

Din păcate sau din fericire, poate astfel de lucruri nu depind de o conştientizare individuală. Cred că nu este cazul să enumăr acele criterii care sunt determinate de cultura din care facem parte. Această cultură determină un nivel de succes sau altul.

Nimic exotic, nimic interesant. Doar schimbări corespunzătoare vârstei şi poate unei experienţe ceva mai vaste.

Nu mă consider pregătit să trag orice fel de concluzii sau mai ales generalizări în acest sens. Cunoştinţele mele fiind mult prea scunde într-o mulţime de domenii mult mai relevante decât domeniul muzical în acest sens.

Zeama de pui, dar şi micile bucurii culinare pot fi satisfăcute cu uşurinţă în România. Trebuie să cunoşti locurile. La 100.000 kilometri parcurşi anul trecut pe drumurile României, am avut această fericită ocazie.

Lipsa iniţială a unui cerc de comunicare prietenească, o lipsă cu care am luptat prin a construi un asemenea cerc şi a mă încadra în asemenea cercuri deja existente.

Ştiam că nu se află pe Lună. Respectiv, nu mi-am luat costum de protecţie şi cartofi pentru opt săptămâni. România şi Republica Moldova fac parte din acelaşi mediu cultural, lingvistic şi istoric. Asta mi-a fost şi îmi este suficient pentru a privi optimist lucrurile.

Definiţia fericirii şi mai ales atitudinea faţă de aceasta se schimbă cu vârsta şi mai ales cu experienţa. Nu am o viaţă suficient de simplă pentru a fi pur şi simplu fericit, dar mă bucur destul de des de momente de fericire.

Chiar nu va suna deloc poetic, încerc să mă rezum la lucruri simple, dar în acelaşi timp, destul de greu mentenabile. Acestea sunt sănătatea şi siguranţa.

Cred că sunt două lucruri relevante pentru mine în acest sens. Primul se referă la faptul că, în general, cu cât urci mai rapid, cu atât mai nepregătit eşti să cazi şi al doilea ar fi faptul că e greu să fii uimit de două ori de acelaşi lucru, aproape la fel de greu cum e să râzi de două ori la aceeaşi glumă.

Da, cred că am putea numi asta o provocare, cu toate că sunt mai degrabă adeptul planificării decât al provocării. Evident că ne pregătim, dar cu înţelegerea clară că ăsta nu este nici meci de box, nici încăierare stradală. Este, totuşi, vorba despre muzică, respectiv pregătirea înseamnă creaţie. Ne aşteptăm la un spectacol frumos, în care dificultăţile apărute (chiar dacă sperăm să nu apară) o să ne facă pe toţi mai deschişi, respectiv mai puternici. Folosindu-ne de ocazie, vrem să îi salutăm respectuos pe cei de la CTC şi să aplaudăm o iniţiativa atât de „cu aripi“ a celor de la Red Bull.

Foto: PR