EXCLUSIV Dinu și Jean Gavril, despre experiența „America Express“: „A plâns până şi cameramanul nostru“
Au făcut echipă bună la „America Express“, unde au ratat la mustață finala, dar sunt nedespărţiţi şi acasă, unde nimic nu se întâmplă fără ştirea celuilalt. Sunt fraţi, prieteni şi parteneri de business şi ar lua din nou America Latină la pas, tot împreună.
Dacă pe Jean Gavril îl ştiţi ca muzician şi câştigător al primei ediţii „Dancing on Ice“ de la Antena 1, la „America Express“, difuzată la acelaşi post, aţi făcut cunoştinţă şi cu fratele său mai mic, Dinu Gavrilă. Mai mic doar ca vârstă, căci la înălţime, viteză de sprint, dar şi ca spirit aventurier şi idei de afaceri este la acelaşi nivel cu Jean, alături de care a făcut un adevărat maraton prin trei ţări (Mexic, Guatemala şi Columbia) şi a trăit cele mai tari senzaţii de până acum. Cum sunt băieţii dincolo de agitaţia şi adrenalina celui mai greu reality show? Hai să vedem.
OK!: Jean, tu ţi-ai făcut „abonament“ la Antena 1? Că te-ai înscris cam la toate show-urile lor.
Jean: Păi, nu am fost decât la Dancing on Ice şi la America Express. Dar m-aş mai duce la show-uri, în general, pentru că îmi plac.
Ai mai face o „America Express“? Că au mai rămas ţări nestrăbătute.
Jean: Normaaal! (zâmbeşte)
Dinu: Acum, când ştim cum e, e altceva! (zâmbeşte)
Care a fost cea mai enervantă situaţie de acolo?
Jean: În afară de toate jocurile pe care le-am pierdut… Nu am fost în viaţa mea isteric… ca acolo. (zâmbeşte)
Dinu: Acum, când le vezi din afară, nu ţi se mai par enervante. Atunci te stresau, pentru că erai obosit sau nemâncat.
Jean: Eu acum mă uit la emisiune cu soţia mea, Bianca, iar ea pune totul la suflet, se enervează, se supără… Văzând şi eu ce a fost acolo, îmi pare că unora le-a fost foarte uşor. (râde)
Dar pe mers staţi foarte bine, având avantajul acestor picioare lungi.
Jean: Păi, toată lumea cred că ne-a urât pentru asta, pentru că ceilalţi făceau câte cinci paşi cât noi făceam doi.
Dinu: Ţipam la Scărlătescu mereu când era în faţa noastră: „Băi, nu mai alerga, nu te mai obosi“. (râde) Dar i-a prins şi lui bine, că s-a întors mult mai slab, de nu-l mai recunoşteam.
Jean: Scărlătescu a fost super băiat cu noi şi ne-a plăcut mult de el, pentru că a jucat corect. Noi nu suntem cu bisericuţe, cu strategii. Am avut o singură înţelegere cu Bordea şi cu Cortea, în sensul că „Nu ne faceţi rău, nu vă facem rău“. Dar nu era nicio problemă dacă trebuia s-o încălcăm. Alţii au făcut coaliţii, s-au apărat unii pe ceilalţi, ceea ce mi s-a părut plictisitor, pentru că noi am mers acolo să ne distrăm, să facem show, să trăim aventura.
Voi sunteţi slabi de felul vostru. V-aţi întors şi mai slabi de-atât?
Jean: Da, am slăbit şi noi vreo 5-6 kilograme.
Dinu: Eu am plecat având 82 de kilograme şi m-am întors cu 73 de kilograme.
Unde a fost cel mai periculos?
Jean: În Mexic. Acolo era şi echipa noastră de securitate mult mai alertă. Ne spuneau să ne găsim cazare înainte de lăsarea serii, să nu fim pe-afară pe întuneric.
Dar în Columbia, unde e patria traficului de droguri?
Dinu: Acolo e mai multă sărăcie. În Columbia, jumătate de ţară este fără curent, apă, salubrizare… În schimb, în Mexic se auzeau împuşcături.
Aţi dat nas în nas cu vreun dubios?
Jean: Da, s-a întâmplat.
Dinu: Şi şocant a fost să vedem copiii care aveau arme.
Jean: Clar e o altă lume, dar privind antropologic lucrurile, a fost foarte interesant tot ce am trăit acolo. E o experienţă pe care nu ai cum s-o uiţi vreodată. Am fost la templele mayaşe, am văzut obiceiuri vechi de sute de ani, am băut licori după reţete de mii de ani – nişte chestii pe care nu ai unde să le trăieşti.
Apropo de antropologie, soţia ta, Bianca, licenţiată în antropologie socială, n-a fost geloasă că n-ai luat-o cu tine?
Jean: Chiar eu i-am spus că n-aş fi mers cu ea niciodată în cursa asta, pentru că întotdeauna fratele meu a fost prima şi singura variantă. Cu Bianca mi-ar plăcea să fac această expediţie în concediu, fără presiune.
La viteză mică!
Jean: Da. (râde) Clar aş vrea să vizităm tot şi ne-am duce să stăm tot la oameni acasă, pentru că sunt numeroase gazde cărora le-am lăsat contactele noastre şi ştim unde stau şi ne-au spus că ne putem întoarce în vizită oricând.
Dinu: Ei sunt foarte calzi. Aici, în Europa, dacă ai încerca să faci toate chestiile astea, nu te-ar primi nimeni. Să te duci în Elveţia şi să iei autobuzul cum îl luai în Guatemala… (zâmbeşte) Dar cum era autobuzul ăla! Eu nu am văzut în viaţa mea ca autobuzul să nu oprească, atunci când coboară pasagerii. Coborau din mers! Era o nebunie! Bagajele se puneau sus, pe maşină, şi era câte un adolescent care aduna taxa de bilet de la pasageri şi care se urca pe scara exterioară, în timpul mersului, când şoferul prindea şi 100 km la oră, şi le lega genţile sus, pe autobuz. Iar când lumea cobora, băiatul era sus să le arunce bagajul.
Jean: Mie mi-a rămas o altfel de imagine în cap. Eram prin Columbia şi am văzut patru persoane pe un scuter: un bărbat conducea, avea băiatul în faţa lui, iar în spate stătea soţia lui, care alăpta un nou-născut. Totul pe un scuter! Nu-mi venea să cred!
Amintiri din Columbia
Când închideţi ochii şi vă gândiţi la experienţa asta, care e prima imagine care vă vine în minte?
Jean: Eu mă gândesc la canionul din Columbia.
Dinu: Băi, şi eu fix la acelaşi lucru mă gândeam! (râde)
Jean: Am vizitat al doilea cel mai mare canion din lume. Imaginează-ţi că am sta pe o margine a canionului şi că sunt vreo 20 de kilometri până la cealaltă margine, iar jos e un râu deasupra căruia zboară în cerc mulţi vulturi. Fix asta era cât vedeai cu ochii. Şi ne-am propus ca preţ de trei minute să uităm de cursă, să stăm acolo şi să bem o cafea având acea privelişte, ca să nu uităm niciodată acel sentiment.
Dinu: A mai fost un moment super emoţionant acolo, când ne-a luat un american cu o maşină retro şi ne-a dus pe creasta canionului, pe un drum super mişto, în timp ce ascultam muzică country şi ne spunea povestea lui de viaţă. Era un fost veteran de război care s-a retras în Columbia, după ce a cunoscut o columbiancă, îşi vânduse tot şi trăia o viaţă simplă. Ne spunea că era nefericit până să se mute acolo, că văzuse mult rău la viaţa lui, că fusese în război… Şi, în tot peisajul acela, cu căldură, soare, relaxare, ne-a emoţionat profund tot ce ne-a povestit. Atunci am plâns şi eu, a plâns şi Jean şi a plâns până şi cameramanul nostru, de nu mai putea să ţină camera!
I-aţi chinuit rău pe cei din echipa din spate, formată din cameraman şi reporter?
Dinu: Evident că i-am chinuit, pentru că am intrat la multe curse. (zâmbeşte)
Jean: În primul rând, ne-am înţeles foarte bine cu ei. Nu cred că puteam avea o echipă mai bună: Micuţul era om de echipă, deşi avea probleme cu genunchiul, la care se operase cu o lună înainte, iar Adriana a fost o super reporteriţă, pe sufletul nostru. Dar, de fiecare dată când aflau că intrăm la Ultima Şansă, erau terminaţi. Şi noi de multe ori am mers mai încet ca să avem grijă şi de ei, că dacă am fi alergat, nu ne mai prindea nimeni de-acolo.
Culmea e că André vă suflau în ceafă, fiind la jumătate din înălţimea voastră.
Dinu: Da, erau foarte bune.
Jean: La început, André ni s-au părut exagerate, însă cunoscându-le, ne-a plăcut de ele. Ne stresau doar în cursă, legat de joc, altfel nimic personal.
La întoarcere cu cine aţi rămas prieteni?
Dinu: Cu toţi.
Jean: Păi, am fost recent la ziua lui Joaquin, ne vedem des cu el şi cu Ovidiu, cu Bordea şi Cortea, cu Scărlătescu şi Doina… Oricum, cred că e anul în care toate echipele rămân prietene.
V-a dat şi o masă bună Scărlătescu?
Jean: Întotdeauna, nu doar o dată!
Dinu: Dar nu te lasă să pleci, dacă nu mănânci ceva!
Fetelor voastre ce le-aţi adus de acolo?
Dinu: Ce am mai primit de la gazde. Uite, am primit din Guatemala un poncho din lână.
Jean: Eu am primit, tot din Guatemala, de la un american care are un mic business online cu artizanat de la localnici, o păpuşică şi nişte mingiuţe pline cu grăunţe pentru fie-mea.
Întoarcerea acasă
Cum a reacţionat Eva când ai ajuns acasă?
Jean: Eu de la început am fost foarte implicat în creşterea ei, alături de Bianca, şi, ca Bianca să aibă peste zi timp şi pentru ea, luam copilul în marsupiu la plimbare. O ţineam pe Eva câte două-trei ore la piept şi, cât dormea, atâta trebuia să mă plimb. Ieşeam de două-trei ori pe zi şi făceam cam 18 kilometri zilnic. Şi aşa am creat şi o legătură puternică cu Eva. Avea 7 luni când am plecat, m-am întors când avea 9 şi era clar schimbată, nu mai arăta a bebeluş, ci a omuleţ. Nici eu n-am sărit direct pe ea, de cum am intrat pe uşă, să n-o sperii. M-a văzut, s-a uitat suspicioasă şi, după zece minute, a spus: „Tati!“. Îţi dai seama că m-am topit!
La tine cum a fost revederea cu iubita?
Dinu: A fost frumos, m-am bucurat să ne revedem, îţi dai seama că mi-a fost dor…
Aţi vrut vreodată să vă opriţi din cursă?
Dinu: Da, o singură dată, când a fost proba cu găinile, pentru că eu am o fobie legată de ele. Dar a fost un prag peste care am trecut. Altfel, eu iubesc animalele, ba chiar avem şi un business cu animale, o aplicaţie cu diverse servicii pentru cei care au animale de companie, pornind de la nişte nevoi pe care le-am avut şi eu cu câinele meu, Hugo.
Cum funcţionează aplicaţia?
Dinu: Se numește Totopet, de la cățelul Toto din Vrăjitorul din Oz, și este un software care pune la dispoziţie o reţea de oameni dispuşi să te ajute. Îţi faci un cont, creezi profilul animăluţului tău şi, în funcţie de criteriile bifate de tine, se aplică filtrele de care ai nevoie atunci când cauţi pe cineva care să te ajute să-l cazeze, să-l scoată afară, să-i dea un medicament, să-l toaleteze etc.
Jean: Practic, noi înglobăm serviciile dedicate animalelor de companie sub o umbrelă mare, într-o comunitate online, accesibilă tuturor.
Înainte de „America Express“ şi această aplicaţie, ce făceai, Dinu?
Dinu: Am fost student la Construcţii civile, dar trebuie să-mi iau licenţa, pentru că atunci când a trebuit s-o dau am plecat în America Express. Însă eu am fost mereu pasionat de IT şi business. Cumva, familia noastră a avut mereu diverse afaceri.
Jean: Tatăl nostru ne-a învăţat de mici să nu muncim pentru alţii. El are propriul business, pe care îl gestionează împreună cu mama, drept urmare şi noi am ajuns să facem acelaşi lucru. Eu nu am fost angajat în viaţa mea, nicio zi.
Dar cum se face că aţi urmat liceul Mircea cel Bătrân şi nu aţi dat mai departe la Marină?
Jean: Da, e adevărat, cei mai mulţi aşa fac, avem și prieteni care au ales să facă asta, dar noi nu am vrut, tocmai pentru că şi tata este marinar şi ştim cum e să stai departe de familie. Chiar el ne-a spus să facem altceva în viață și să fim proprii noștri șefi.
La tine, Jean, care e ponderea în viaţa profesională: cât e muzică, cât e business?
Jean: Eu trăiesc exclusiv din muzică, din piese, concerte şi din piesele pe care le scriu pentru alţii.
Proiectare faci, dacă tot ai urmat Arhitectura?
Jean: Nu, mai am de dat licenţa.
Te-am întrebat pentru că ţi-am văzut nişte desene şi mă gândeam că poate ţi-ai proiectat şi propria casă.
Jean: O să mi-o proiectez. (râde) Întrebarea pe care ne-o punem des, eu şi Bianca, e dacă rămânem în Bucureşti sau ne întoarcem la mare. E frumos şi la Bucureşti, dar vara e prea cald şi noi suntem obișnuiți să fim la Tuzla sau la Constanţa, să ne plimbăm cu barca.
Anul trecut a fost foarte plin şi neaşteptat. Anul acesta cum se anunţă?
Dinu: Sperăm să fie şi mai plin. Deja se anunţă că va fi aşa.
Tu, Jean, te mai gândeşti la un bebe mic?
Jean: Da. Mă gândesc, am discutat şi cu Bianca despre acest subiect. Ea e singură la părinţi, eu ştiu ce înseamnă să ai un frate şi viaţa e infinit mai bună în momentul în care ai măcar un frate. Eva are acum un an şi cinci luni. Ne dorim încă un copil şi ar fi ideal dacă s-ar întâmpla peste un an, doi, ca să nu fie o mare diferenţă de vârstă.
2023 e şi anul în care schimbi prefixul.
Jean: Da, fac şi eu 30 de ani. Şi sunt foarte mulţumit de parcursul avut până acum. Adică, până la 30 de ani, am şi casă, şi maşină, şi soţie, şi copil, am ajuns unde am ajuns, am o aplicaţie cu fratele meu… Cred că or să urmeze nişte ani foarte buni.
FOTO: Sorin Stana; make-up & hairstyle: Maria Marinciu; stilist: Madena; vestimentație: Reserved, garderoba personală.
